ProSport LIVE cu Alexandra Dulgheru | EDIŢIE SPECIALĂ de Crăciun. VIDEO | Nr. 69 WTA l-a imitat pe Johnny Depp, a dansat pe Billie Jean al lui Michael Jackson şi a dezvăluit toate secretele carierei sale în tenis

25 dec 2015 6671 afişări Special
ProSport LIVE cu Alexandra Dulgheru | EDIŢIE SPECIALĂ de Crăciun. VIDEO | Nr. 69 WTA l-a imitat pe Johnny Depp, a dansat pe Billie Jean al lui Michael Jackson şi a dezvăluit toate secretele carierei sale în tenis
  • ProSport Live vă prezintă o ediţie specială în prima zi de Crăciun. O emisiune cu una dintre cele mai valorose sportive din ţară, Alexandra Dulgheru, numărul 69 WTA, a patra jucătoare de tenis a României.

Alexandra, mulţumim că ai acceptat invitaţia să vii astăzi în prima zi de Crăciun la noi în studio. Bănuiesc că ai alergat zilele astea peste tot după cadouri.
Da. În primul rând – ”Crăciun fericit tuturor!”. Clar, de Crăciun încercăm cu toţii să fim mai buni şi să uităm greşelile sau să uităm relele făcute – efectiv, să fim mai buni. Cadouri? Sincer, mie îmi place mai mult să dăruiesc decât să primesc, mi se pare mai uşor. Am alergat după cadouri, a venit şi sora mea din America – o văd destul de rar şi părinţii mi-au făcut o surpriză. Eu nu ştiam că o să vină şi nepoţelul. Mi-a adus nişte căşti, nişte accesorii – mă rog, ceva, ca-ntre surori. Cadouri am oferit multe – şi la prieteni, şi părinţilor, şi surorii mele. Îmi place.

Te-am văzut şi la aeroport, când vii, mereu încărcată...
Da, şi mereu îmi spun părinţii – dar nu trebuie să ne mai iei lucruri!

Ai casa plină?
Da. Îmi zic – nu trebuie! – dar îmi face mie plăcere. Mai ales că eu călătoresc mult şi ajung în multe locuri în care multă lume n-ajunge. Mi se pare… nu trebuie să fie un cadou extraordinar, dar trebuie să fie ceva special din locul respectiv. Poate să fie doar un magnet pe care îl pui pe frigider. Îmi place să iau şi să dăruiesc prietenilor dragi.

Alexandra Dulgheru a avut un an excepţional, cu victorii la şase jucătoare de top. A pus uărul la un succes senzaţional al României în Fed Cup, iar Alexandra, alături de colegele ei, s-a calificat în Grupa Mondială. La anul, Alexandra şi colegele ei vor juca împotriva Cehiei, la Cluj, un meci cu o echipă formată din jucătoare una şi una. Alexandra Dulgheru este şi un model, ea poate oferi şi o lecţie de viaţă pentru toate micile jucătoare, pentru că tot anul, şi în trecut, a jucat cu foarte multe accidentări.

Ai trecut peste ele, tu povesteai într-un interviu ProSport acordat colegei noastre Cezara Paraschiv că vacanţele tale de multe ori sunt dedicate recuperării. Cât de greu e să nu ai vacanţă?
Da, corect. N-am cum să neg acest lucru, pentru că inclusiv anul acesta, în perioada de vacanţă, a trebuit să fac total altceva. M-am operat de amigdale, deci am stat acasă, în spital. După aia, cu ai mei, m-am recuperat. Dar n-am făcut nimic special. Bine, m-am bucurat că am fost acasă – şi asta se întâmplă rar. Dar, oricum, viaţa de sportiv profesionist este puţin sacrificată, adică mult timp de vacanţă nu prea avem. Să zic aşa, în iulie sau iunie mai avem o săptămână când ne mai luăm liber, dar, în rest, tot anul suntem la foc automat. Şi accidentările, la mine, şi-au spus cuvântul destul de mult. Dar ce mă bucur – că am avut puterea să trec peste. Mi-a fost greu, mai ales după prima operaţie la genunchi, pentru că am stat aproape un an de zile, am pierdut tot clasamentul şi apoi revenind am avut alte probleme care au fost generate de genunchi. Mi-au spus doctorii – o să compensezi, s-ar putea să ai probleme. Şi după aia am tot stat, n-am avut o continuitate. În 2014 am jucat bine: jucam bine, iar mai stăteam o lună-două că mai aveam ceva. Cum prindeam ritm, era ok. Asta îmi dădea încredere, pentru că la un moment dat mi-am zis – nu mai ştiu unde e nivelul meu. Dar jucând, jucând, mi-am dat seama – dacă sunt sănătoasă, ok, pot să fac chestia asta în continuare. Şi aşa reuşeam să trec peste. Anul ăsta a fost singurul an în care am fost mai sănătoasă şi s-a văzut. Şi în joc, şi în rezultate. Pentru mine, în principal, ca persoană şi ca sportivă, a fost important să pot să trec peste aceste hopuri şi să am din nou satisfacţii.

Spune-mi, cât de greu este – vorbeai despre problemele tale la genunchi – cât de greu este să joci pe iarbă, la Wimbledon, acolo unde mingea sare puţin. Lui Rafael Nadal i s-a spus la un moment dat – doctorii i-au recomandat – mai bine să nu mai joace pe iarbă, din cauza şocurilor pe care le resimt genunchiul lui.
Da, corect. Chiar la Wimbledon a fost locul în care am vorbit cu Rafael Nadal despre problemele mele la genunchi – pentru că ştiam că şi el este cam în aceeaşi situaţie – şi mi-a recomandat doctorul la care m-am şi dus să mă operez. Iarba, din păcate…

Scuză-mă, tu eşti antrenată de o echipă de spanioli, nu?
Da. În timpul anului mă antrenez acasă, cu domnul Daniel Dobre, în continuare, şi la turnee şi în perioada de cantonamente sunt în Valencia. Bine, în timpul anului călătoresc cu ei şi iarna sunt în Valencia. Iarba, pentru mine, este o plăcere să joc. Tot timpul mi-a plăcut, m-am simţit bine pentru că jocul meu – la un moment dat nu credeam că o să se preteze - dar pentru că eu mă mişc destul de repede şi iau mingea destul de repede – ei, asta m-a ajutat destul de mult pe iarbă. În primul an în care m-am dus, am făcut rezultate destul de bune. M-am gândit – aaa, abia aştept să revin la anul, iar, pe iarbă! Ei, în fiecare an a fost mai greu, pentru că de fiecare dată problemele de genunchi erau mai grave. Şi anul ăsta a fost din nou un exemplu clar că iarba n-o să-mi fie prea bună în viitor. Pentru că am jucat bine două-trei meciuri, iar mă simţeam bine, excelent, nu ştiu ce - şi apoi şi-a spus cuvântul puţin iarba. Dar, dacă am puţin de grijă pe viitor, poate gestionez puţin mai bine turneele pe iarbă şi nu mai joc atâtea – poate unul sau două. Dar sunt suprafeţe şi suprafeţe, ştiţi…

În România există vreun teren de iarbă?
Iarbă naturală, nu. De tenis, nu. Problema e că noi jucăm pe toate suprafeţele şi asta este greu pentru corpul nostru. Este un stres maxim în continuu. Iarba, contrar aparenţelor – ar trebui să nu fie dură pentru genunchi, pentru că este moale, dar structura ei şi faptul că trebuie să stăm jos tot timpul – e chiar mai rău decât dacă am juca pe hard.


Vom vorbi în următoarele 30 de minute cu Alexandra despre tot ceea ce s-a întâmplat în acest an, un an fanstastic şi pentru ea şi pentru tot tenisul românesc. Îi vom face o surpriză – veţi vedea despre ce clip muzical este vorba, dar îi vom lansa şi o provocare. Noi, din arhiva ProSport, îi vom prezenta şase imagini pe care o vom ruga să le prezinte, să le descrie. Dar până atunci, prin Skype cu noi este colegul nostru specialist în tenis, Alex Tăcină, cel care a relatat de foarte multe ori meciurile Alexandrei. Alex îi va adresa Alexandrei şase întrebări la foc automat. Te salut, Alex.
Salutare.

Ce faci?
Alex Tăcină: Bine, sărbătoresc Crăciunul.

Prima zi de Crăciun, acum stai acasă?
Alex Tăcină: Da, acasă, bineînţeles, în familie, cel mai plăcut întotdeauna.

Tu ai scris de foarte multe ori alături de colega noastră, Cezara Paraschiv, despre meciurile Alexandrei. De data aceasta, Alexandra a acceptat propunerea noastră, invitaţia noastră şi a venit aici în studioul ProSport, în prima zi de Crăciun. Tu ai pregătit şase întrebări, iar Alexandra îţi va răspunde scurt. Pentru că timpul este foarte scurt, te rog să începi.

Alex Tăcină: Ok, eu în primul rând aş vrea scurt să o felicit şi eu pe Alexandra pentru sezoanele recent încheiate, a fost unul fabulos, mai ales în prima jumătate a lui, iar cele două victorii din Fed Cup în meciul cu Canada mi se par ieşite din comun, pentru că este mai greu în ziua de azi într-o manşă de Fed Cup ca o jucătoare să aducă ambele puncte într-o echipă.
Mersi frumos.

Alex Tăcină: În primul rând, vreau să o întreb pe Alexandra despre acel moment când a început să îşi piardă din consistenţă. Şi pentru că a fost un sezon excelent în prima parte a anului, apoi nu prea ţi-a mai mers jocul, Alexandra, după turneul de la Bucureşti şi te-ai accidentat. Acelaşi lucru l-a păţit Simona Halep în 2014 – este o coincidenţă, sau turneul acesta organizat la Bucureşti e chiar atât de prost pus în calendar?
(N.r. – Râde zgomotos) N-are nicio legătură una cu alta. Într-adevăr, este un turneu pus imediat după Wimbledon şi mai multe jucătoare evită să joace în acea săptămână, că e stresul destul de mare pentru corp. Revenind la întrebarea ta, într-adevăr, prima jumătate de an a fost bună pentru mine, foarte bună, pentru că am avut o continuitate, iar după turneul de la Bucureşti – bine, dinainte am început să am probleme cu genunchiul, după aia am stat să mă recuperez, dar nu a fost chiar atât de lejer pe cât am crezut. De aceea am avut din nou o jumătate de an nu prea ok, pentru că am revenit prea devreme, am crezut că sunt ok, mi-am dat seama că nu sunt ok în timpul unui turneu, n-am putut să mă pregătesc ca lumea şi tot aşa. Uneori e greu să gestionezi tot timpul situaţiile, ştii?

Alex Tăcină: Ştiu că citeşti articolele despre tenis, din câte am văzut ai şi răspuns unor comentarii postate pe un site, în urmă cu ceva timp…
Da, nu ştiu ce m-a apucat! (n.r. - râde)

Când, noaptea?
Da, nu ştiu ce m-a apucat… Am răspuns, da…

Alex Tăcină: Voiam să te întreb - ce spui despre cei care te critică atunci când pierzi? Te afectează comentariile răutăcioase venite din partea lor?
Bine, de mult nu mai citesc comentarii. Am citit într-un timp, dar mi-am dat seama că nu e bine, pentru că sunt foarte multe lucruri acolo care sunt şi răutăcioase şi te pot afecta. Două cuvinte, trei, aruncate aiurea, îţi pot rămâne în cap – nu ştiu – parcă alea rele se lipesc atât de uşor (n.r. - zâmbeşte). Nu mă mai uit, atunci a fost ceva – am spus ceva despre Şarapova, n-am spus-o chiar atât de rău, dar, normal, presa a speculat momentul şi a început să apară cu titluri în ziar. Sunt păreri şi păreri, oameni pe care nu-I interesează sau poate vor să facă rău. La un moment dat, când avem rezultate foarte bune, sunt foarte ok, în momentul în care începem să pierdem deja sunt foarte critici. Trebuie să existe un fel de cale de mijloc. Ştiu că nu-i uşor, dar de aceea nici nu mă mai uit la comentarii.

A treia întrebare Alex…
Alex Tăcină: Da, pentru că am vorbit şi despre episodul din Fed Cup, unde România s-a calificat, ştim bine, în Grupa Mondială după atâta timp, vreau să te întreb – dacă te-ai întâlni din nou cu Bouchard în Fed Cup, i-ai mai întinde mâna la festivitatea de deschidere, cu riscul de a face acelaşi gest criticat de atâta lume la acea vreme?

Wow, câtă lume m-a întrebat de lucrul acesta, pe parcursul întregului an, nu-ţi imaginezi! Mai ales la primul turneu la care am fost după Fed Cup, la Madrid – şi jucători pe care nu-I cunoşteam sau cu care nu aveam vreo conexiune – mă salutau şi îmi ziceau – aaa, Alex, wow, ce moment! sau cum a fost? Au început să mă întrebe despre episodul din Canada.

Dă-mi două-trei exemple de jucători care te-au întrebat…
Pâi, de exemplu – Azarenka. M-a întrebat Azarenka – sunt ok?. Care, de regulă, era – Bună! / Bună! M-a întrebat Karlovic şi alţi jucători din ATP cu care nu am nicio treabă.

Le-a plăcut reacţia ta?
Deci... Eu mergeam la Madrid, pe drum, efectiv, şi când dădeam de câte un jucător – nu exista unul să nu mă întrebe! De asta zic – chiar nu vreau să mai comentez pe tema asta. A fost un moment efectiv non-fair-play din partea ei şi nu se face aşa ceva. Noi nu am vrut să fim obraznici sau să răspundem cu aceeaşi monedă, că nu se face. Am zis – ok, dacă câştig, facem o chestie între noi, pentru că a fost o chestie care într-adevăr nu e ok. Şi de-asta, în continuare, dacă ea e ok, eu nu am… pot să vorbesc cu ea, nu am probleme… Numai că ea de obicei este mai retrasă, nu prea vorbeşte cu lumea la turnee, Cred că nu e aşa doar cu mine. Efectiv, ea e aşa, ca persoană. Nu-i port ranchiună, dar cu siguranţă pe ea a afectat-o mult, mai ales că toată lumea nu a fost de acord cu asta.

Mai stă în carapacea ei, dar mai iese din când în când, pe Facebook, pe reţelele de socializare: mai postează o poză cu sora…
Da, ea, în lumea tenisului, este retrasă. Absolut. Faţă de toate jucătoarele, ea este în lumea ei. Aşa e ea. Eu accept aşa cum este, nu trebuie să fie super-deschisă sau… Dar sunt unele lucruri pe care cred eu că poate să le facă mai bine.

Cu siguranţă…
Asta din punct de vedere al atitudinii.

Alex Tăcină: Da… tu ai jucat atât cu ea, cât şi cu Şarapova, de mai multe ori. Care dintre ele ţi se pare mai arogantă?
Ei… e o întrebare…

Sunt altele şi mai arogante pe circuit?
Sunt multe jucătoare care sunt mai mult sau mai puţin cu nasul pe sus. Asta poate este – nu ştiu – şi o chestie mai feminină.

Da, voi sunteţi colege până la urmă…
Fetele oricum sunt… mai altfel decât băieţii. Nu sunt atât de deschise. Tind să fie mai arogante… Aşa suntem noi. N-am ce să fac. Nu pot să fac o comparaţie, pentru că eu cu Şarapova chiar vorbeam la un moment dat. În momentele ei, când nu are treabă cu tenisul, ea ca persoană, în afară, nu e chiar aşa cum pare pe teren. Pe teren, efectiv, se transformă într-o...

Se transformă?
Se transformă… Eu am văzut-o: din persoana liniştită, calmă, total normală din afara terenului - când intră pe teren, intră ca într-o piesă de teatru. Îţi face nişte chestii, ale ei – ritualuri – asta şi declară la un moment dat. Şi am cunoscut o Şarapova destul de cu picioarele pe pământ. Acum, na – e normal şi la valoarea ei să fie un pic cu nasul pe sus, dar nu e atât de rău, nu.

Alex Tăcină: Am văzut cu toţii că Alexandra are un talent actoricesc ieşit din comun, de exemplu am văzut cum imită foarte bine personajele din Harry Potter, dar ştiu că actorul ei favorit este Johny Depp. Crezi, Alexandra, că l-ai putea imita şi pe el?
Oh, da… bine…

Să spunem Johny Depp în “Omul foarfecă”...?
Alex Tăcină: Sau în “Piraţii din Caraibe”…?
Cred că mai uşor în “Piraţii din Caraibe”… Ştiu, am văzut ambele filme, dar cred că e mai uşor de imitat în “Piraţii din Caraibe”… Uh, trebuie să mă gândesc un pic la o replică… Cum e? Cu gesturile lui… “Today is the day you will always remember - the day you almost caught Captain Jack Sparrow(n.r. - Această zi v-o veţi aminti mereu drept ziua în care aproape l-aţi prins pe căpitanul Jack Sparrow)

Excepţional. Chiar îţi place mult Johny Depp? Ai văzut de mai multe ori filmul ăsta sau îţi rămân pur şi simplu?
Eh, nu, dar rămân. Eu cred că gesturile lui din “Piraţii din Caraibe” sunt la atât de nostime – cred că toată lumea îl are bine în memorie după filmele astea. În “Omul-foarfecă” era mai ciudăţel, aşa… Nu ştiu dacă pot să-l imit prea bine. El de obicei are roluri mai ciudate.  

Ai fi vrut să joci rolul Winonei Ryder, alături de el?
Păi eu când eram mică mă gândeam la un moment dat că aş vrea să fiu actriţă. Dar când eşti mic îţi doreşti de toate: să fii astronaut, să fii actor (n.r. - râde), dar… Bine, nici acum n-aş zice nu dacă după tenis pot să fac ceva pe…

"Eu am talent şi la desen. Nu ştiu dacă să mă duc pe latura asta – arhitectură, design vestimantar. Nu ştiu. Nici actoria nu o exclud"

Ce ai face după tenis?
Eu am talent şi la desen. Nu ştiu dacă să mă duc pe latura asta – arhitectură, design vestimantar. Nu ştiu. Nici actoria nu o exclud, dar probabil o să fac ceva care o să ţină în continuare de sport şi pe lângă asta, încă ceva. Pentru că aş vrea ca şi alte hobby-uri ale mele, pe care nu am putut să le fac – nu pot să zic din cauza tenisului, dar n-am avut timp… Aş vrea să fac şi asta, mereu mi-am dorit asta.

Să ţi le fructifici… Alex, ultima întrebare pentru Alexandra?
Alex Tăcină: Da, dar pentru că am vorbit mai devreme despre “Omul-foarfecă”, mi-am adus aminte acum că eu am făcut o metaforă… ştiu că Alexandra, într-un meci cu Alize Cornet, în turul 1 la Doha, parcă, a pus atât de multe scurte încât a scos-o din minţi pe Alize Cornet. Şi eu am făcut o metaforă că şi-a transformat racheta într-o foarfecă aşa cum Johny Depp a făcut…
Aha-ha (n.r. râde)

Alex Tăcină: Da. Şi chiar în calitate de fan al tău aş vrea să te rog să pui mai multe scurte, pentru că sunt foarte spectaculoase. Asta dacă se poate, bineînţeles.
Bine, am să ţin cont.

Şi atunci când o să vedem nişte scurte, o să ştim că e pentru Alex…
O să ştii de fiecare dată când pun scurtă că e pentru tine…

Alex Tăcină: Îţi mulţumesc de pea cum.
Da, a făcut şi el tenis câţiva ani în copilărie.
Mă bucur, dacă-ţi place. Continuă, că, na, nu-i nimic mai frumos decât să faci ceea ce-ţi place.

Da. Mulţumim foarte mult Alex pentru…
Alex Tăcină: Mai aveam o întrebare, Andru…
Te rog… Am crezut că asta a fost ultima…
Alex Tăcină: Da…a fost mai mult aşa… mi-am adus aminte de un episod. Aş vrea să o întreb pe Alexandra, dacă Moş Crăciun ar putea să îi aducă un cadou care să o ajute în cariera de jucătoare de tenis, care ar fi acela?
Bine, ar fi probabil un clişeu să spun că mi-aş dori un Grand Slam. Cred că oricine îşi doreşte asta. Da, bine – de ce nu? Îmi doresc un Grand Slam, de ce nu? De ce să nu spunem adevărul? Dar în primul rând mi-aş dori să am din nou acea putere şi continuitate, pe care am avut-o şi în anii precedenţi şi să ajung din nou cât mai sus în clasament.

Uneori, dorinţele puse pe final de an se îndeplinesc.
Şi nu numai asta. Îmi doresc, pentru că nu-i uşor, în timpul anului suntem majoritatea singuri, adică cu antrenorul şi cam atât, îmi doresc să am mai des alături de mine persoane speciale: poate să fie familie sau prieteni. Îmi doresc asta mult, pentru că face totul mult mai frumos.

Acesta a fost momentul nostru cu Alex Tăcină, colegul nostru de la ProSport. Te salut, Alex şi Crăciun fericit!
Crăciun fericit!

Şi cât mai multe cronici bune pentru meciurile Alexandrei.
Să vă uitaţi numai la meciurile alea bune, nu când fac prostii.


Trecem la momentul următor al emisiunii. Pentru că Alexandra este fan al megastarului, vom vedea puţin mai târziu un videoclip. Până atunci, Alexandra, îţi lansez provocarea să caracterizezi în câteva cuvinte, în patru cuvinte, următoarele şase imagini.Aceasta este prima imagine – una realizată de colega noastră Cezara Paraschiv, după un turneu perfect pe care tu l-ai făcut. Ce făceai aici? Şi cât de mult utilizezi expresia “am rupt pisica în două”?
Da a fost… de fapt, asta m-a ajutat jumătate de an. Pentru că în 2014 am avut destule probleme, care tot reveneau. Ei, şi am zis – hai să rupem o dată ghinionul şi anul ăsta să fie mai bun ca celălalt. Şi într-adevăr, am avut o jumătate de an foarte bună. După aceea, când am avut din nou problema la genunchi, cred că îmi trebuia o altă nuia.

O altă nuia…
Anul viitor aşa o să fac – la jumătatea anului o să împrospătez norocul!

Te vom vizita şi vom vedea ce vei face. Cea de-a doua fotografie pregătită de ProSport pentru Alexandra Dulgheru, 69 WTA, este o imagine surprinsă de colegul nostru, Cosmin Moţei, în timpul unui reportaj, realizat de ProSport la tine acasă. Sus, dacă nu mă înşel, în camera ta. Acasă este, cred, un loc în care tu te relaxezi şi acum, îţi pui linişte în gânduri şi pictezi.
Da, îmi pare rău că nu v-am arătat ultimul meu tablou, pictat cât am fost în recuperare cu genunchiul, în 2012. Am făcut un tablou un pic mai mic decât televizorul acesta…

Da, aşteptăm şi un tablou cu dedicaţie pentru ProSport, îmi transmite producătorul emisiunii…
Da, sigur…

Un tablouaş, nu mare, pe care îl faci în avion…
Cu mare plăcere.

Pentru că tot ne spuneai că tu călătoreşti foarte mult…
Da, tabloul ăsta mi-a luat un an să-l fac.

Un an?
Da, pentru că pictam doar duminica şi am pictat minuţios. Mi-a ieşit foarte bine, o grădină cu flori, o grădină aşa, boemă. O să vă arăt data viitoare.

Abia aşteptăm…
Şi, oricând, tot ce înseamnă schiţe... Când mai am timp, sau mă plictisesc sau vreau să mai treacă timpul, schiţele sunt mereu la îndemână. Aşa că accept provocarea.

Mulţumim. Trecem la a treia imaginea – tu, alături de oamenii care îţi sunt alături aproape zi de zi – părinţii tăi. Cât de mult mai merg ai tăi la turnee sau cât de mult te influenţează faptul că sunt în tribune – dacă te mai însoţesc la turnee?
De fapt, datorită lor sunt aici. Mereu am fost o echipă. Şi vă spun sincer că nu aş fi fost aici fără ei. În România sunt condiţii mult mai grele şi ei au trebuit să facă de toate – să fie şi părinţi, şi mentori şi de toate – manageri, să caute şi sponsori, de toate. Şi pentru asta le mulţumesc foarte mult. Ei m-au susţinut mereu în tot ceea ce fac şi în momentele grele, şi când eram la răscruce de drumuri la un moment dat, mai aveam accidentări şi nu ştiam ce să fac. Ei, şi au tras de mine într-un sens bun şi m-au ajutat să ajung aici. În continuare suportul lor este important. Au călătorit alături de mine într-un timp – tata, după ce s-a pensionat.

Tatăl tău este pilot, nu?
Pilot, da. În 2010 s-a pensionat şi cam trei sferturi de an a venit cu mine. Nu ştiţi ce mult m-a ajutat faptul că aveam pe cineva cu mine. Şi tata e o persoană calmă de obicei.

Nu ai emoţii când îl ştii în tribună?
Îmi inspiră…

De exemplu, tatăl Irinei Spîrlea, Dumitru Spîrlea, spunea întotdeauna că în timpul meciurilor fetei lui se plimba în tot oraşul, numai să nu ştie cât e scorul şi să nu s în tribune...
Vă daţi seama că nu e uşor, dar el fiind pilot, el reuşeşte…

Pilot fiind, reuşeşte să şi le stăpânească…
Da. Reuşeşte să şi le stăpânească şi mie îmi transmite multă încredere. Ăştia doi-trei ani nu au mai călătorit aşa mult cu mine, pentru că… bine, din 2009 mă susţin singură. Am avut un sponsor până în 2009 şi pentru că au vrut să mă ajute, mi-au spus - mai ales că revii, să nu cheltuim aiurea. Şi, v-am spus, uneori sunt poate prea exageraţi cu anumite chestii. Ar putea să se lase mai uşor. Sunt nişte părinţi foarte buni şi n-am altceva ce să…

Sunt nişte părinţi care au crezut în visul fetei lor şi au susţinut-o neîncetat. Trecem la a patra poză pregătită de colegii mei. Este o imagine surprinsă la turneul din Bucureşti. Nu te-am întrebat niciodată: ce s-a înatâmplat aici?
Da… o imagine frumosă, n-o ştiu pe asta.

N-o ştii, nu?
Nu.  

Este o poză realizată de colega noastră Andreea Alexandru, cred că era…
După primul meci.

După primul meci?
Da, pentru că la Wimbledon deja începuse să mă doară genunchiul, am avut un turneu - un ITF în Franţa, la Contrexville, imediat după. Iniţial nu am vrut să mă duc să joc, am zis – iar schimb suprafeţe… Dar ştiam că zgura e mai bună pentru genunchi. Şi m-a durut câteva zile, am avut două meciuri acolo în care nu am avut nimic şi pe urmă, iar m-a luat. Am terminat ultimele două meciuri într-un picior. Mai ales ultimul meci, finala. Ei, şi am venit aici la Bucureşti: normal - trebuia să mă opresc. Şi m-au rugat să joc. Eu le-am zis – eu joc într-un picior, nu e bine să continui. Şi, na, vă daţi seama, acasă…

Ţi-a fost greu…
Mi-era greu să nu joc. Am zis – ok, o să joc măcar un meci.

E greu să joci în Bucureşti?
Nu-i uşor. Bine, e frumos că eşti acasă şi ai suportul publicului, dar parcă ai mai multe emoţii decât în străinătate.

Dar şi în străinătate am văzut că eşti susţinută de foarte mulţi români. Şi-n State...
 Da, sunt foarte mulţi români, asta ne ajută mult. Dar sunt ok să joc până la urmă acasă. M-am chinuit mult. Am plâns foarte mult, pentru că n-am crezut că pot să termin meciul. Am reuşit să şi câştig – mi-am dorit mai mult pentru public asta, pentru că jucam acasă. Ştiam că al doilea meci o să fie greu. Am tras, dar nu am mai putut. Ei, şi după durerile pe care le-am ţinut în mine, eu am plâns ca şi cum aş fi câştigat nu ştiu ce turneu. N-am mai putut. Am scos şi asta de pe suflet. Şi mă durea. A fost un moment emoţionant.

 

Trecem la ultima poză cu Alexandra – o poză din calupul pe care l-am realizat noi: este o poză care a devenit virală pe reţelele de socializare – tu, alături de Jelena Jankovic, la turneul de la Charleston, nu?
Da.

Ce era acolo? Petrecerea turneului?
Noi mai avem momente… aproape fiecare turneu are câte o petrecere a jucătorilor, dar mai mult sunt nişte cine un pic mai festive. Sunt puţine turnee unde sunt party-uri cu adevărat, în adevăratul sens al cuvântului şi ăsta a fost un party foarte reuşit. Ei, şi a fost o chestie aşa – un fel de bal mascat şi cu foto-buzz, adică să faci aşa, tot felul de poze din astea nebuneşti, cu tatuaje temporare. A fost frumos şi în astfel de petreceri, atmosferă este na, prielnică să te simţi bine.

Să te relaxezi şi să începi turneul cu bine…
Astfel de momente nu sunt dese, dar dacă ai şi compania care să…

Şi Jelena Jankovic este o companie ok?
Exact…

Ea a fost antrenată şi de Andrei Pavel...
Exact. Dacă ai compania care se potriveşte momentului, iese ceva foarte frumos. Ea e o fată foarte zbuciumată, dar în  sensul bun al cuvântului. E jovială, e plină de viaţă. Ei, şi tot timpul, mai ales că acum mai toţi ştiu că eu dansez, tot timpul trag de mine. Şi sunt momente în care sunt obosită şi n-ai efectiv chef. Nu tot timpul e momentul ăla în care simţi că… Dar mereu trag de mine. Şi aici inclusiv. Şi ce au făcut - mai ales spaniolele nu m-au lăsat! Au zis - ne ducem să vorbim cu DJ-ul să pună Michael Jackson şi zic – nu faceţi asta! Eram şi pe tocuri!

Şi ai dansat pe tocuri?
Am dansat pe tocuri un pic. La jumătatea dansului am dat jos tocurile, că nu puteam. Dacă era  să fac mişcările pe care voiam să le fac, nu puteam. Ei, şi am dansat aşa. A fost foarte distractiv. Şi la sfârşit mi-au dat un cadou: au zis – un premiu special în seara asta pentru Alexandra Dulgheru: o boxă foarte ok, pe care o iau la turnee de fiecare dată.

Aha. O foloseşti.
Aşa că oricum, Jelena este…

Una dintre prietenele tale. Uite ce surpriză ţi-am pregătit noi. Pentru că tot vorbeai de Michael Jackson, hai să vedem următorul videoclip.

A fost al cincilea extras pe single de pe albumul Dangerous, din 1991, al lui Michael Jackson. Şi un invitat special în clip a avut megastarul muzicii pop – e vorba de Michael Jordan. Michael Jordan este şi el unul dintre favoriţii tăi, Alexandra, pentru că şi tu mai jucai din când în când baschet. Ştiai clipul ăsta?
Da, cum să nu?! Mi-aţi făcut o surpriză – şi clipul ăsta, şi pe Michael Jackson, şi pe Michael Jordan!

Doi Michael.
Doi de Michael într-un singur videoclip.

Cine s-a descurcat mai bine în clipul ăsta – Jackson aruncând la coş sau Jordan încercând să facă moon walk-ul?
Eu cred că l-a lăsat pe Michael să câştige.

L-a lăsat pe Michael să câştige?
(N.r. - râde) Da.

Ştii că mai există un videoclip în care joacă celălalt mare jucător din NBA, Magic Johnson – în “Remember the time”?
Cred că da, da. Acum nu mai am în minte videoclipul, dar ştiu despre ce vorbiţi.

Joacă Eddie Murphy, joacă Iman, şi...
Dar demult nu l-am mai văzut.

Tot în ’92. Da… Ai putea sau ai încercat să imiţi şi paşii din acest clip? Că tu am văzut dansezi mai mult pe "Billie Jean", nu?
Depinde. Nu, "Billie Jean" s-a întâmplat să fie atunci şi de aceea caută ei să pună asta.

Melodia…
Dansez şi pe "Bad". Nu contează. Eu n-am stat mult să studiez efectiv mişcările. Sunt câteva mişcări care mi-au rămas în minte, sau pe care le-am tot văzut de-a lungul timpului. La un moment dat am încercat să le fac eu singură.

Da…
Mai repetam şi aşa mi-au rămas. Aş vrea o dată să stau, să învăţ exact toate mişcările dintr-un videoclip, ca să iasă exact aşa.

Da… ştiu că este Crăciunul şi ştiu că la tine condiţia fizică contează foarte mult, dar mi-ai zis că astăzi nu ai făcut niciun antrenament. Dacă ai noştri colegi au pus "Billie Jean" fond sonor în studio, crezi că ai putea  să reeditezi pentru noi câteva mişcări din acest videoclip?
Mi-aţi făcut o surpriză… da, de ce nu?

Alexandra imită coregrafia artistului abordată în primul extras pe single de pe albumul Thriller, lansat în 1983.

Excelent, bravo Alexandra. Excelent. Se vede că ai şi încercat de multe ori paşii din "Billie Jean". Este un clip care nu a fost prea scump, dar a ajutat ca "Thriller" să fie cel mai vândut album din toate timpurile al lui Michael.
Este un mare, mare, mare artist. Mie mi-a dat Dumnezeu talent, pe partea asta artistică, să am uşurinţă. Şi de asta vă zic, după tenis chiar mi-ar plăcea să fac altceva.

Când erai mică ai făcut şi dansuri? Pentru că foarte multe fete fac balet, dansuri moderne…
Nu, nu.

Dansuri populare?
Nu, nu. La un moment dat, aveam o cameră de filmat, aveam cinci ani, eram acasă de Revelion şi ştiţi, se punea muzică atunci de Anul Nou.

Era o trufanda să ai o cameră video şi să filmezi pe vremea aia…
Da, da, da. Şi mi-aduc aminte că, mamă!, dacă nu dansam, de mama focului! Şi acum râd cu lacrimi. Efectiv, râd cu lacrimi şi cred că o să le punem din nou – că aşa am fost eu. Îmi vine uşor. De aia spun – mi-ar plăcea la un moment dat să studiez, să fac de la cap la coadă ceva. Îmi place şi este şi o formă de exprimare, şi o formă de relaxare.

Tu eşti o tipă care zâmbeşte tot timpul, o tipă plină de viaţă, o tipă tonică. Ai şi momente când nu-ţi găseşti pur şi simplu o provocare să mergi mai departe în tenis? Pentru că noi vedem tot ce se întâmplă, tot ce se vede la televizor, te vedem pe tine cum vorbeşti, totdeauna înainte de concursuri, după. Sunt momente în care te închizi în vizuina ta, atunci când nu-ţi merge jocul, atunci când eşti accidentată?
Normal că am şi momentele mele. Eu încerc să aduc o atitudine pozitivă mereu în ceea ce fac. Dar sunt momente când îmi pun şi o mască care mai ascunde din problemele pe care le am.

Nu este masca pe care o aveai cu Jelena Jankovic?
Da, exact! (N.r. - râde) Am noroc că uşor reuşesc să mă binedispun, dar am avut şi momente foarte grele, în care pur şi simplu mă închideam în mine, pentru că n-ai, n-ai ce să faci. Sunt unele lucruri la care nu ai cum să zâmbeşti. Am încercat să nu grăbesc lucrurile, să le las să treacă şi să aduc din nou atitudinea asta pozitivă – ok, s-a întâmplat asta, accept, mergem mai departe. Cu siguranţă am avut şi momente…

Mai nefaste….
În care am fost total opusul faţă de cum sunt acum. Multă lume mai spune că pe teren mai par…

Concentrată?
Da, prea concentrată şi că sunt diferită în afară. Atunci, pe teren, sunt în lumea mea, sunt concentrată, mă gândesc la ceea ce am de făcut şi atunci par mai dură. Dar atunci practic mă închid în ceea ce ştiu că am de făcut.

"Dacă mă menţineam în jur de 50 WTA – nu zic mai mult, dar 50, puteam să joc în continuare Sydney, Brisbane, Auckland, pe urmă Sydney. Numai că Sydney e mult mai  tare şi, mai mereu, dacă n-ai clasament foarte bun, intri în calificări. Anul acesta am ales o altă strategie"

Ca să fii setată doar pe acel meci. Pentru că pe www.prosport.ro şi dumneavoastră puteţi să ajutaţi la construirea acestei emisiuni, al nostru cititor Robert Kalcza i-a adresat Alexandrei două întrebări. Prima ar fi, din partea cititorului nostru – de ce anul trecut, înainte de Australian Open, ai abordat nişte turnee mai tari şi anul acesta, oarecum, unele medii? Să-ţi intri mai mult în formă?
Bine, mi-am dorit… Eu am crezut – deci am avut o jumătate de an foarte bună. La cum decurgeau lucrurile, dacă nu mă opream iar să am o accidentare, mi-aş fi dorit poate, nu ştiu, nu să fie extraordinară, dar oricum mai bună decât a fost. Adică a fost o a doua jumătate de an foarte precară. Şi, sincer, nu mă aşteptam la asta. De asta spun – eu dacă mă menţineam în jur de 50 – nu zic mai mult, dar 50, puteam să joc în continuare Sydney, Brisbane, Auckland, pe urmă Sydney. Numai că Sydney e mult mai  tare şi, mai mereu, dacă n-ai clasament foarte bun intri în calificări. Anul acesta am ales o altă strategie pentru anul viitor, pentru că anul ăsta am fost prima dată în China, unde e diferenţă de fus, e mai aproape de Europa, dar nu este acelaşi fus ca în Australia. Sunt iar câteva ore diferenţă. Ei, şi anul ăsta m-am dus acolo,  după ce am pierdut eram în calificări la Sydney. Deci eu când am ajuns eram chiaună - temperatură, fus orar - am avut doar o zi de adaptare şi după aia am avut meci. Şi a fost foarte greu.

Ce ai făcut în orele alea?
Păi ce să fac? Stăteam afară să mă obişnuiesc cu condiţiile. De asta spun că a fost foarte greu. Dacă aş fi fost pe tablou la Sydney, mergea. Dar aşa, este riscul prea mare.

A doua întrebare de la Robert este – vei juca dublu mai mult în 2016? Pentru că anul trecut ai jucat doar la patru turnee…
Eu mi-aş dori, dar nu depinde foarte mult de mine. În 2009 sau în 2010, la un moment dat, aveam clasament bun şi la dublu. Jucam, pentru că îmi place dublul şi în jocul de dublu poţi să antrenezi lucruri pentru simplu, în regim de puncte – ceea ce este ideal.

Alex, colegul nostru, vorbea despre scurtele pe care tu le pui. Ţi-ai cizelat tehnica aceasta în timp sau a fost ceva învăţat încă de la juniori?
Da, încă de mică am avut un stil de joc variat. Totuşi, atunci foloseam mult această lovitură. Chiar nu o folosesc atât de mult pe cât o foloseam înainte. Bine că mi-ai adus aminte, că ar fi cazul să utilizez mai mult această armă. E ceva care face parte din jocul meu.

De ce se spune că nicio fată nu poate învinge un băiat?
Păi nu poate!

Eşti atât de sigură?
Bine, trebuie – băiatul ăla trebuie să joace un pic bine. Dacă mai e şi un pic “profesionist”, nu prea… E diferenţă mult prea mare de forţă, de tot.

"Eu cred că pot mai sus de 26 WTA. Acum nu vă gândiţi că sunt făcută din sticlă, dar efectiv astea sunt repercusiuni ale faptului că am forţat la un moment dat prea mult şi după ce am stat, şi celelalte părţi ale corpului s-au sensibilizat să zic"

Per total, eşti mulţumită de ce ai făcut în 2015?
Da şi nu. Întotdeauna se poate mai bine. Dar a fost prea mare discrepanţa între o jumătate de an şi cealaltă. Nu spun că a doua jumătate de an putea să fie incredibilă, că la sfârşit de an toată lumea e obosită, dar putea să fie mai bună. A fost iar o accidentare care m-a tras în jos un pic şi – nu regret anul ăsta, mai ales prima parte, dar mi-aş dori să nu mai am accidentări aşa serioase.

Dacă nu mă înşel, cel mai înalt loc ocupat de tine a fost 26, nu?
26, da.

În ierarhia WTA. Crezi că poţi să depăşeşti acest prag?
Eu cred că pot. Acum nu vă gândiţi că sunt făcută din sticlă, dar efectiv astea sunt repercusiuni ale faptului că am forţat la un moment dat prea mult şi după ce am stat, şi celelalte părţi ale corpului s-au sensibilizat să zic. Dar deja sunt mai bine, deja fac lucrurile mult mai bine, am mai multă grijă de recuperare – că asta mi-a lipsit înainte - făceam mult efort şi nu prea făceam multe lucruri pentru recuperare, în afară de stretching. Am învăţat tehnici şi o să încerc să le pun în practică mult mai des şi asta mă ajută să fiu mai fit şi să nu mă accidentez atât de des. Dar sunt anumite lucruri pe care nu ai cum să le eviţi.

Pentru că emisiunea noastră specială de astăzi se apropie de sfârşit, emisiune în care aţi descoperit o sportivă care poate oferi oricând un model pentru toţi părinţii şi copiii care se apucă de sport, Alexandra, în încheiere, aş vrea să te întreb ce îţi doreşti, care e ţinta ta pentru Australian Open şi până unde vrei să ajungi în 2016, până pe ce treaptă a clasamentului?
Ştiţi ce cui am eu cu Australian Open? Nu ştiu de ce, v-am spus că e foarte greu, dar la Australian Open, pe tablou, niciodată nu am câştigat un tur! Ba am jucat cu favorite, ba…

Ai avut şi ghinion…
Am jucat de trei ori cu trei favorite, într-un an m-am accidentat. Bine, un pic prosteşte, dar m-am accidentat. Anul trecut am jucat cu Gajdosova şi atât – singurul an în care ar fi fost mai… Îmi doresc în primul rând să trec de primul tur la Australian Open (n.r. – râde) şi după aia mai vedem. Îmi doresc ce îşi doreşte fiecare sportiv - toată lumea ştie că nu există unul să câştige tot, dar îmi doresc să fac mai bine ca în anii precedenţi.

"Vreau să mulţumesc tuturor românilor pentru că ne susţin, nu numai pe noi, tenismenii, sau tenismenele, ci pe noi, sportivii în general, sportivii români. Este o mare bucurie pentru noi să vă avem alături, mai ales la turnee în direct, să vedem steagul cum flutură în tribune. Este un sentiment special. Ce pot să zic? Vă urez un Crăciun fericit, un an nou cu şi mai multe bucurii, mai puţin stres. Să vă bucuraţi în continuare de noi şi să ne susţineţi aşa cum aţi făcut-o până acum"

Aşa să fie. Noi îţi urăm mult succes! La această emisiune nu voi face eu încheierea, ci te voi ruga pe tine să te uiţi aici în cameră, în camera colegului nostru, şi să le transmiţi ceva atât oamenilor care se uită acum la noi, dar să le transmiţi un mesaj şi părinţilor care şi-au dat copiii la tenis şi au probleme în a-i face să meargă mai departe, în a-I susţine.
În primul rând, vreau să mulţumesc tuturor pentru că ne susţin, nu numai pe noi, tenismenii, sau tenismenele, ci pe noi, sportivii în general, sportivii români. Este o mare bucurie pentru noi să vă avem alături, mai ales la turnee în direct, să vedem steagul cum flutură în tribune. Este un sentiment special. Ce pot să zic? Vă urez un Crăciun fericit, un an nou cu şi mai multe bucurii, mai puţin stres. Să vă bucuraţi în continuare de noi şi să ne susţineţi aşa cum aţi făcut-o până acum. Să vă uitaţi cât mai mult (n.r. - râde) la noi şi să nu ne criticaţi atât de tare când facem şi noi prostii. Şi pentru părinţii care şi-au dat copiii la tenis nu am decât un sfat simplu – ştiu că este un sport destul de greu şi costisitor, normal, contează foarte mult şi partea asta, dar dacă aveţi oportunitatea de a-l susţine pe copil mai departe, în primul rând să-i placă lui ceea ce face. O să fie momente grele la orice vârstă şi în orice moment – sunt victorii care te pot duce sus la cer ca mental, sunt victorii care te pot dărâma foarte uşor. Să fiţi acolo pentru copil şi în momentele bune şi în momentele rele şi dacă lui îi place şi se simte bine făcând asta, să-l susţineţi, pentru că până la urmă nu este niciun regret în a face ceea ce-ţi place. Şi atât. Un an nou mai bun pentru toţi!
 

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.