• Pentru cautarea "tags:editorial prosport" am gasit 40 de rezultate

  • Cristian Ţopescu, un gentleman într-o junglă
    15 mai 2018   Highlight

  • Ovidiu Ioaniţoaia: "ProSport, un reper decisiv în carieră şi chiar în viaţă"
    2 iul 2017   Special

  • In memoriam Ion Cupen, 1941-2014. Ilie Balaci: "Doamne, nu pot să mă obişnuiesc cu gândul ăsta". Ce scria marele gazetar acum 5 ani despre degradarea fotbalului
    26 mai 2014   Special

    Ion Cupen avea mai multe probleme medicale grave, printre care afecţiuni cardiace şi diabet. A fost internat în spital, dar a semnat pe proprie răspundere ordinul de externare joi în ciuda faptului că starea sa se înrăutăţise: îşi dorea să moară. Vineri dimineaţă a murit, iar duminică a fost dus pe ultimul drum de o mână de oameni. Doar 20 de prieteni, foşti colegi sau ziarişti şi-au luat "adio" de la cel considerat a fi cel mai bun jurnalist sportiv din toate timpurile

  • Ne reinventăm! Opt editoriale despre transformarea ProSport
    6 dec 2013   Special

    Nume care au marcat cei 15 ani de existenţă a ediţiei tipărite ProSport scriu în editia de colecţie de vineri despre momentul de cotitură al celui mai important brand de media din sport de după Revoluţie.

  • Editorial CTP: Ilie, Simona e frumoasă!
    21 oct 2013   Special

    „Asta nu contează! Ea trebuia să fie în semifinale la US Open! Asta ar fi contat! Turneele astea sunt cam micuţe!“ Despre cine e vorba în propoziţie? Despre Simon

  • Când gura bate Curteanu
    19 mai 2013   Special

    „N-ai creier, n-ai creier“. Cel care nu are creier este Florentin Petre, iar cel care-l anunţă pe Petre că nu are creier, este Alexandru Curtean. Secundul lui Ţălnar a fost înştiinţat că nu are creier în minutul 54 al meciului cu Vaslui, atunci când l-a chemat la schimbare pe fostul jucător de la Poli. Supărat, Curti, aşa cum este alintat de colegi, a mers către bancă, l-a lăsat cu mâna întinsă pe Ilie Alexe, colegul din stafful lui „Petre fără creier“ şi, înainte să se aşeze, a pus un şiret curat pe o sticlă plină cu apă.

  • Editorial Marcel Gascon: Replică de rapidist Editorial Marcel Gascon:** Replică  de rapidist
    9 nov 2012   Special

    Dan Filoti analiza ieri situaţia Rapidului într‑un editorial pe care îl consider contradictoriu, fals şi nedrept cu suporterii rapidişti. Articolul împarte responsabilităţi făcându‑i pe toţi actorii

  • La Piovra românească! La Piovra românească
    31 oct 2011   Blog

    Nimeni nu spune că fotbalul e neprihănit. E vizibil de atâţia ani, suporterul s-a obişnuit şi cu micile găinării, şi cu marile nedreptăţi, dar cu toate acestea speră. Speră să prindă ziua în care fotbalul e curat. Şi îşi pune speranţa, sau rămăşiţele ei, în acţiunile DNA.

  • Pledoarie pentru Mister Pledoarie pentru Mister
    27 iun 2011   Liga 1

    În plină criză financiară, Dinamo caută soluţii tehnico-tactice. Tipic românesc!

  • Cântecul de sub căciulă Cântecul de sub căciulă
    7 mar 2011   Special

    Da, Liverpool s-a revărsat peste Manchester United după reţeta testată în cele şase minute magice din finala Ligii Campionilor din 2005 cu AC Milan. Da, Meireles a cochetat cu ubicuitatea. Da, Suárez a râs de fundaşii lui United cum n-o mai făcuse nimeni de la Redondo şi Zidane. Da, Carragher trebuia trimis acasă pentru prelucrarea prin aşchiere a lui Nani. Da, Kuyt a înviat amintirea lui Paolo Rossi şi a golurilor sale ciubucaristice. Şi da, soarele a fost musafirul surpriză care a turnat miere peste derby-ul nord-vestului. E corect rezumatul acestui 3-1 de pe Anfield Road? Nu contează. Este el complet? În mod sigur, nu. Lipseşte o fază, un moment pe care specialiştii nu-l disecă în studiouri şi căruia nu i se rezervă reluări cu încetinitorul, stop-cadre şi păreri fundamentate ştiinţific. Lipsesc exact secundele care demonstrează că un meci de fotbal e mai mult decât un meci de fotbal. Înainte ca arbitrul Phil Dowd să anunţe începutul, camera de filmare s-a oprit asupra unui bătrân care cânta ceva sub protecţia unei căciuli. Aparent, nimic neobişnuit în nişte tribune care nu pot fi concepute fără repertoriu. Cântecul era „You Will Never Walk Alone“, imnul lui Liverpool. Iarăşi normal. Ce altceva s-ar fi putut cânta pe Anfield Road? Doar nu „J’attendrai“ şi cu atât mai puţin „Sonata Kreutzer“. Şi-acum, lăsaţi cale liberă stuporii. Bătrânul era Sir Bobby Charlton. Emblema septuagenară a lui Manchester îngâna imnul lui Liverpool, tocmai când comentatorii lumii vorbeau despre m

  • King Kenny King Kenny
    1 mar 2011   Campionate Externe

    Fotbalul e un sport mitologizabil. O ştiam. Cultura respectului nu se împacă bine cu reflexul de persiflare tipic fiecărui microbist. Ştiam şi asta. Memoria se transformă în postament pentru statui. O armată de fantome prestigioase tropăie dinspre istorie spre stadioane, cu falduri ample şi porecle înalte. Oriunde te întorci, dai peste un rege, un prinţ sau un kaiser. Cei mai trişti sunt regii din republici, cu o minge spartă pe cap în loc de coroană. Acolo inadecvarea lucrează vârtos şi anunţă eşecul, spre bucuria gloatei, care mestecă mult mai bine o execuţie decât o decernare de medalii. Şi oricum, regilor le stă bine în cărţile de istorie, nu în chiloţi de sport. Când îi scoţi din armura trecutului, îi expui. Iar când îi oferi cu împrumut prin vecini, îi faci ridicoli. Între două reclame, Pelé s-a specializat în pronosticuri greşite. Între două mandate la Istanbul, Hagi a devenit expresia necunoaşterii de sine. Un singur rege din fotbal pare la adăpost de riscuri. Dar asta doar fiindcă n-a fost scos din lumea lui şi pus să joace în scenarii bizare. Kenny Dalglish a luat prizonier Anfield Road încă de la primele meciuri la Liverpool, unde fusese adus ca înlocuitor al lui Keegan. Strategia de seducţie pusă în joc a fost atât de puternică, încât Dalglish stă şi astăzi pe primul loc în clasamentul sutei de fotbalişti care au zguduit peluza Kop. Ian Rush e pe 3, Kevin Keegan pe 8, Steve McManaman pe 22, iar Jari Litmanen pe 69. Pretutindeni în lume, fabricile de idoli produc

  • Ce nu aruncăm la coş Ce nu aruncăm la coş
    1 feb 2011   Baschet

    Stă pe scaun, la margine de rând, şi-i ascultă pe vorbitori, cu un aer vag amuzat. Pare un obişnuit al lansărilor de carte. Îl privesc în timp ce înşir cuvinte la microfon şi încerc să-i ghicesc profesia. Critic literar? Arhitect? Dezvoltator imobiliar? Ar putea fi orice. Din când în când, ironia şi indulgenţa i se amestecă în surâs, astfel încât vorbitorul nu ştie dacă poanta i-a reuşit sau dacă s-a făcut de râs. Chipul bărbatului ascunde amintiri, ritmuri şi întâmplări dintr-un alt timp şi spaţiu. Ele zac împreună acolo, sub tutela părului alb, străjuite de doi ochi limpezi, aşteptând clipa când vor putea năvăli afară. Suntem la Sibiu, în subsolul unei librării din centrul vechi, feriţi de frig, strânşi în jurul unei cărţi şi gata să suflăm peste praful care acoperă trecutul.

  • Editorial Mihai Găinuşă: BREASLA no title
    7 ian 2011   Special

    După integrarea vikingă a handbalistelor de bronz, constatăm cu amărăciune că, în rest, suntem mai mult pe dinafara spaţiului Schengen fotbalistic. Practic, prezenţa vedetelor noastre afară mai mult de 90 de minute +/- 3 se rezumă la cantonamentele italiene de vară şi a weekend-urilor de shopping cu prietenele. Ar mai fi şi grătarele cu fructe de mare încinse de Naşu prin Franţa cu ceilalţi colecţionari de ursuleţi de pluş. E clar că pe factorii de decizie, care stabilesc mai mult câte pungi de seminţe consumă la lojă, îi doare-n brişcă de imaginea de mârţoagă neputincioasă a miuţelor româneşti. Başca, anul trecut am ajuns cunoscuţi mai mult prin forţa şutului în geamurile elveţiene şi a pumnilor lui Mutu în mecle de chelneri albanezi. Vorba lui Dem Rădulescu în BD: „Puţin, foarte puţin!”. Nici pe plaiurile noastre interesul n-a crescut deloc, de o să ajungă dinamoviştii să joace cu vată în urechi, de la curentul din Groapa goală. Televizările scumpe cu care Mitică i-a păcălit pe baştanii cu cablurile tv sunt o ţeapă financiară, ratingul lor mort clinic apropiindu-se de cel al matinalului de sâmbătă dintre Avântul Hăndrălăii şi Steaua 4 Ajutătoare. Onoare, Ambiţie, Competiţie, Mândrie? Vax albina crema puca! Mai vine şi câte-un star-mucos, precum Răduţ, care-şi parchează Range Rover-ul în faţa clubului Steaua fix pe locul marelui fotbalist, aproape mare antrenor, Lăcătuş. Iar pe mijloacele media electronice cea mai accesată fază de fotbal românesc e fâlfâitul sprinţar al fa

  • Editorial Mihai Găinuşă: Explozii mari Editorial Mihai Găinuşă:** Explozii mari
    10 dec 2010   Special

    Speriaţi de soarele de iarnă şi de eventualitatea fulgilor care strică frezele fotbaliştilor, ştabii au pus punct anului de miuţe din Ligă şi virgulă returului. După Napoli, care ori va fi un Nicopole ori un Rovine, vom trage linie şi vom aduna. În special minusurile. Ne lăudăm cu un răsunător de la egal la egal amical cu Italia. Iar de restul - înfrângeri naţionale fără număr, fără număr. Dar faptele bune nu rămân niciodată nepedepsite, Răzvane! O să vezi lucrătură la anul de la băieţii „deştepţi”, hrebenciugii din spate. Apoi cioclul fotbalului românesc, Naşu, iese consolidat din de­zastrul naţional şi din afacerea ursuleţului de pluş, semn că o mafie de valoare trebuie cultivată şi în străinătate. Ceva puncte europene plus euro s-au strâns la chimirul boierilor-antrenori de la lojele cu geam. Staţi liniştiţi, n-o să vedem nici anul viitor vreo mână tremurată de Hagi Tudose băgată în buzunarul doldora, ca să cumpere vreo jambieră de aur. Fiindcă fotbalul de lumea a treia e foarte profitabil şi cu jucători de mâna a doua. Moş Crăciunii de la Fisc o să fie foarte darnici şi anul viitor cu datoriil

  • EDITORIAL Radu Paraschivescu: Meciul, un pretext EDITORIAL Radu Paraschivescu:** Meciul, un pretext
    19 oct 2010   Special

    Înţelepţii de studio TV care deplâng anorexia afectivă a omului contemporan vorbesc, fireşte, doar despre sentimentele bune. Dacă ar lua în calcul şi umorile negre, ar avea ocazia să vadă cum anorexicul se transformă în obez. Tristă soartă pentru cel mai vesel sport al lumii - să fie înconjurat de atâta ură. Ură instituţionalizată şi ritualică. Ura unor sălbatici propulsaţi de dragostea fetişistă pentru ciomag, lanţ şi rangă. Meciul nu mai e meci. El a devenit pretext pentru o poetică a ororii. Lumea nu o ia razna fiindcă există prea mulţi oameni şi prea puţină mâncare. E mult mai simplu. Trăim în nostalgia grotei şi în fascinaţia tribului. Aliniaţi cazon la locul de întâlnire, aşteptăm un ins congestionat, cu mintea adunată în bicepşi, să ne conducă înapoi în starea de candoare rupestră. Frământăm bâta între mâini, ne mijim ochii printre pleoape de sânge şi râgâim mulţumiţi. Viaţă, ce mai! Pentru televiziuni, podeaua năclăită de sânge e un festin îndelung invocat. La un sfert de litru de sânge, două puncte de audienţă. Pentru trestiile gânditoare gata să filozofeze sprinten, omul urcat pe targă şi apoi în ambulanţă confirmă părerea lui Alan Brien: „Violenţa e vorba de duh a analfabeţilor”. Bine, şi fotbalul? Lui ce-i rămâne din toată afacerea? Putem oare să-l transformăm în zeitate pe al cărei altar inşi cu creierul terciuit de băutură şi prafuri oficiază ceremonii de sacrificiu? E o glumă. O glumă proastă, lungă şi primejdioasă. Transformând meciul în pretext pentru bumbăc

  • Editorial Radu Paraschivescu: În sânul lui Avram Editorial Radu Paraschivescu** În sânul lui Avram
    4 oct 2010   Special

    Două cartonaşe ca două pietre preţioase - un topaz şi un rubin - stau în sânul lui Avram. La propriu. Ambele aşteaptă să fie scoase la aer şi fluturate ca nişte stindarde ale sancţiunii. Şi-ar face singure datoria, dar nu pot. Depind de mâna, de priceperea şi de obrazul celui care le-a ascuns acolo. Rostul lor e să fie la îndemână. Atât. De aici încolo începe altă poveste. Numai că omuleţul care le ţine în buzunar stă la rândul lui tot în sânul lui Avram. La figurat. Fiul se simte bine sub ocrotirea vigilentă a tatălui. Departe de dramatismul dubletului biblic Abraham - Isaac, dubletul Avram - Avram iscăleşte unul dintre documentele de omologare a falselor ierarhii. Tatăl iubitor clădeşte, din nisip calitatea a doua, excelenţa fiului. Căci, nu-i aşa, dacă discipolul trăieşte pentru a-şi depăşi maestrul, de ce nu s-ar opinti şi puietul ca să înfrunzească mai amplu decât arborele-tată? În închipuirea lui Vasile Avram, băiatul Marius e sinonimul iscusinţei şi numele de alint al valorii. Sentimentul ar fi adevărat dacă n-ar fi fals. În realitate, Marius Avram se poate mândri în primul rând cu ferfeniţirea unor meciuri care, fără aportul dumnealui, ar fi putut ajunge la capăt fără perplexităţi şi bombăneli. Ultimul exemplu: FC Timişoara - Rapid 2-1, sâmbăta trecută. Marius Avram a reuşit să strice jocul fără să falsifice rezultatul. Enervând, în schimb, pe toată lumea. De aici, o deducţie simplă. Marius Avram aparţine unei categorii reprezentate luxuriant în fotbalul românesc: a

  • Editorial Radu Parschivescu: Scoica (ilustrată de vacanţă) Scoica (ilustrată de vacanţă)
    14 sep 2010   Special

    Recensământul stadioanelor de Liga I fără nocturnă măreşte distanţa care separă România de continentul căruia pretinde totuşi că-i aparţine. Nu departe şi nu demult, în fosta Iugoslavie, echipele care promovau în prima divizie erau obligate să-şi instaleze nocturna până la începerea următoarei ediţii de campionat. Lucrurile nu se opresc aici. În buza Atlanticului, în Portugalia atât de prost înţeleasă de turistul român („bruneţi de-ai noştri, dar cu drumuri mai bune“), stadioanele adună în ele fiorul aerospaţial şi mândria marină a navigatorilor de odinioară. Când avionul coboară spre Faro, Estádio Algarve răsare sub el ca o cochilie de argint în care sclipeşte aluzia unei perle verzi. Bătută de vânt, iarba se unduieşte abia vizibil - fald al unei rochii de seară în toiul dansului. La răscrucea dintre scoică şi nava stelară, Estádio Algarve spune poveşti indiferent dacă pe gazonul lui se joacă sau nu vreun meci. Tribunele lui se scaldă în patru culori. Jos, albastrul ultramarin al adâncurilor. Mai sus, peretele bleu al unui val în detentă. Şi mai sus, gulerul alb de spumă pe care fiecare talaz îl prăvăleşte asupra îndrăzneţilor. În fine, sus, sub cozorocul metalic al stadionului, o dungă violet care sugerează crepusculul. În timp ce echipele din România se plâng că nu pot lovi mingea corect din cauza ierbii (mai precis a lipsei ei), portughezii aştern rebusuri cromatice, din care fiecare privitor îşi ţese basmul preferat. În afara câtorva meciuri de la Euro 2004, Estádio Al

  • Editorial Radu Paraschivescu: Poduri şi Aripi Editorial Radu Paraschivescu: **Poduri  şi Aripi
    31 aug 2010   Special

    Destinul a lucrat hotărât cu Petre Grigoraş. Fără ursitoare glăsuind oracular, fără ocolişuri esopice, fără ezoterism tulbure şi savant. Au fost de-ajuns un strop de geografie, un dram de carieră şi un vârf de coincidenţă pentru ca toată lumea să vadă tatuajul biografic. Grigoraş s-a născut la Poduri şi a început să joace fotbal la Aripi. Aceste două entităţi băcăuane şi-au expandat rosturile cu timpul şi au devenit repere ale unei ocupaţii stabile. Indiferent unde s-a oprit, Grigoraş a construit poduri şi a desfăşurat evantaiuri din pene. Bărbatul acesta cu figură de grădinar ursuz, vorbă repede şi poantă pe vârful limbii n-a ticluit împotriva fotbalului. A sădit entuziasmul ca idee de joc, s-a împăcat bine cu estetica şi a aşternut pe iarbă ceva care n-a displăcut nimănui niciodată. Pe unde s-a dus, Grigoraş a muncit egal şi bine. N-a fost numit nici Ferguson din Ţiglina, nici Capello din Constanţa. În schimb, a primit cadou acelaşi refren rimat şi ritmat pe oriunde l-au dus paşii: „Grigoraş, Grigoraş, / Cel mai tare din oraş”. Tribunele nu fac poezie ca Dimov sau proză ca Breban, dar ştiu să apese omagial pe cuvinte şi - mai ales - se pricep să-i salute pe împătimiţi. Stop! Începe să sune a panegiric, iar Grigoraş n-a murit. E bun-zdravăn, atât cât te lasă inima în sportul ăsta în care antrenorii sunt cumpăraţi ca lingourile şi scuipaţi ca nişte coji de seminţe. De curând, s-a vorbit despre el că ar înfiinţa un SMURD alternativ la Urziceni şi că ar începe resuscitarea. Nu

  • Editorial Radu Paraschivescu: Rasismul antirasismului Rasismul antirasismului
    6 iul 2010   Special

    Înaintea fiecărui sfert de finală, căpitanii echipelor au recitat la microfon un text de lemn calitatea I despre lupta împotriva rasismului. Nu e clar ce anume a declanşat această vigilenţă festivistă. În mod sigur, nu statisticile. Consultate la vreme de regizorii şi heralzii antirasismului, ele ar fi arătat că 100% dintre infractorii care au orbitat în jurul Cupei Mondiale au fost negri şi că 100% dintre personajele din genericele TV care au deschis şi au închis meciurile au provenit din acelaşi bazin pigmentar. Prin urmare, preocuparea pentru antirasism ca urgenţă planetară trebuie căutată altundeva. Unde? În liturghiile corectitudinii politice, unde valoarea se apreciază în funcţie de cromatica epidermei, nu de merit, valoare sau talent. Partida Uruguay - Gha­na a fost momentul de apogeu al acestei nerozii. Orchestrată din lojele FIFA, datoria de a ţine cu Ghana a fost pusă în undă şi de comentatorii TV ai meciului. Şi asta nu e tot. Portughezul Olegario Benquerença a marşat entuziast la idee şi a oferit un arbitraj menit să propulseze Ghana în semifinale. De la un capăt la altul, jocul a fost însoţit de imaginea-clişeu a unui întreg continent care transpiră sânge, emoţii şi nervi pentru echipa chemată să iscălească actul de emancipare a fotbalului african. Istoria acestui sport conţine totuşi un adevăr simplu. La ora actuală, Europa şi America de Sud joacă un fotbal de confirmare, pe când Africa, Asia, zona Oceania şi SUA sunt încă exponentele fotbalului de omologare. N

  • Editorial Radu Paraschivescu: Măcar atât Editorial Radu Paraschivescu: Măcar atât

    Spaniola nu numai că permite inflamările, dar le şi stimulează. Din Mexic în Argentina şi din Paraguay în Spania, cuvintele au un fel de-a irupe din gâtlej ca nişte păsări ţinute prea mult în colivii. Ceea ce în alte limbi sună sobru, doct sau neutru în spaniolă prinde aripi şi ia foc. Simţi de pretutindeni pârjolul, revoluţia şi iubirea toridă. Javier Aguirre, căci la el voiam să ajung, are norocul unei limbi materne care-l fereşte de eforturi. Aguirre nu e orator şi nu şi-a propus să incendieze lumea cu verbul lui. El se ocupă de echipa Mexicului şi face muncă de restaurare după ce naţionala ţării sale i-a fost predată lui Sven Göran Eriksson, un om care cere bani mulţi în schimbul lipsei de idei. Pe şantierul deschis de Aguirre în aprilie 2009 se văd deja rezultatele. Mexicul joacă articulat şi se numără printre echipele care nu au dezamăgit la Cupa Mondială. E adevărat, se poate trezi cu Argentina în optimi, dar nimeni nu te zideşte în reproşuri fiindcă pierzi în faţa lui Higuain, Mascherano şi Messi. Cu sau fără îndrituiri pedagogice, Javier Aguirre impune, de la meci la meci, o sintagmă la naţionala Mexicului. Jucătorilor nu li se cere nici geniu, nici disciplină de cazarmă. Nu sunt siliţi să dribleze mai bine ca Robinho şi să tragă mai tare ca Sneijder. Sceptic în faţa butadelor, Aguirre nu crede că oamenii realişti trebuie să solicite imposibilul. Pretenţia lui principală se leagă de inimă, organul care – într-o frumoasă complicitate a naturii cu industria textilă –

  • Răzvan Lucescu scrie în ProSport: Nu trageţi în Spania! Răzvan Lucescu scrie în ProSport:** Nu trageţi în Spania!

    Meciurile jucate în ultimele zile confirmă prima mea părere, anume aceea că obiectivul primar cu care intră o echipă pe teren la Mondiale este acela de a nu pierde. Toate au venit în Africa de Sud cu o defensivă foarte bine organizată şi e tot mai greu să joci împotriva unei formaţii care se apără ermetic. Cel mai bun exemplu e Brazilia - Coreea de Nord. Dacă nu era acea senzaţională execuţie a lui Maicon, coroborată cu plasamentul greşit al portarului, cine ştie cum se termina acest meci!

  • Editorial Răzvan Lucescu:Francezii au o problemă în interiorul grupului no title

    Avem un Campionat Mondial care a început ca şi celelalte turnee finale din ultimele decenii, cu ideea şi preocuparea principală a echipelor de a nu pierde primul meci. În ciuda acestui obiectiv care îndeamnă la pragmatism, jocurile de până acum au fost foarte plăcute. Se dovedeşte încă o dată că echipele care încearcă să atace poziţional nu reuşesc să îşi destabilizeze adversarul. Şi mai mult, se dovedeşte din nou că momentul cel mai important în fotbalul actual este cel de tranziţie, cel când pierzi sau câştigi balonul. Cu cât o echipă e mai capabilă să se reorganizeze rapid când pierde sau recuperează mingea, cu atât şansele ei de a câştiga sunt mai mari. Exemple sunt golurile reuşite de Coreea de Sud, Africa de Sud sau SUA, care au speculat cel mai bine acest moment al jocului. Partida care mi-a lăsat o impresie extraordinară este Anglia – SUA, datorită ritmului ridicat. S-au ciocnit acolo două echipe cu o mentalitate puternică, intensitatea jocului fiind păstrată până la final. Sigur că valoarea campionatului englez şi prezenţa lui Capello pe banca Angliei îi recomandau pe britanici drept favoriţi, dar Statele Unite reprezintă surpriza plăcută şi o să vedeţi că vor mai face meciuri bune. Totul vine din mentalitate şi pregătire fizică şi tactică, dat fiind că SUA nu au jucători extraordinari. Surpriza neplăcută e Grecia. Împotriva Coreei de Sud a fost demotivată, incapabilă să reacţioneze şi să dezechilibreze adversarul în acel moment de tranziţie de care vorbeam mai su

  • O problemă de arhitectură no title
    25 mai 2010   Special

    În arhitectură, minimalismul înseamnă simplitatea formei. Esenţa se află în lumină, culoare şi linii simple. În secolul douăzeci, Ludwig Mies van der Roche îşi defineşte construcţiile drept „arhitectură piele şi os” şi girează o formulă de lucru care face epocă: „Mai puţin înseamnă mai mult”. Pentru un iubitor de gotic sau de baroc, strategiile estetice ale minimalismului sunt ca porcul pentru musulmani. Catedrala Sfântul Vitus din Praga nu poate fi pusă alături de cine ştie ce pavilion cu pereţi transparenţi din Olanda. Într-un mod straniu, poate paradoxal, minimalismul îngustează opţiunile de construcţie, dar le lărgeşte pe cele de interpretare. Un cub poate fi văzut în zece feluri, în funcţie de vioiciunea privitorului. Cu José Mourinho, Real Madrid are de rezolvat o serioasă problemă de arhitectură. Real cheamă la discuţii un minimalist şi-i propune să refacă un palat rococo. (Ca o coincidenţă simpatică, întrevederea are loc după ce în finala de pe Bernabeu s-au întâlnit doi dintre nedreptăţiţii Realului: Sneijder şi Robben.) Atâta doar că reţeta lui Mourinho e clară şi nu îngăduie negocieri: în loc de brocarturi, catifele şi mătăsuri, postavul aspru al tunicii. În loc de piruete şi coregrafii latino, un marş susţinut, cu plămânii în palme. În loc de caligrafia decadentă a Realului, club pierdut în reverii şi contemplare de sine, câteva exerciţii de adecvare mentală şi apoi o goană sănătoasă. Real îl momeşte pe Mourinho pentru că e singurul care o poate ajuta să lupte îm

  • Che vuoi? no title
    30 mar 2010   Special

    În bibliografia pentru examenul la psihologie, filozofie şi teoria literaturii există o lucrare cu un titlu mai savant decât conţinutul: „Subversiunea subiectului şi dialectica dorinţei în inconştientul freudian“. Autor: Jacques Lacan. Studiul e construit în jurul întrebării din titlu şi demonstrează că fiecare dintre noi produce o configurare fantasmatică în clipa când devine conştient de prezenţa celuilalt, de sistemul lui de aşteptări. „Che vuoi?“ nu înseamnă doar „Ce vrei?“. Din întrebarea aceasta pornesc altele, la fel de apăsate: „Ce vedeţi la mine?“ „Ce reprezint pentru voi?“ „Ce aşteptaţi să fac ca să vă confirm sau să vă infirm imaginea pe care v-aţi format-o deja?“ Lacan e aproape la fel de complicat şi interpretabil ca Joyce, motiv pentru care nimeni nu-l înţelege până la capăt, dar toţi au păreri şi convingeri de cremene. Până la urmă, insuficienta aplecare asupra textelor sale a făcut ca întregul demers lacanian să fie redus la un enunţ vulgarizator, care sună mai degrabă a slogan decât a concluzie academică: Suntem ceea ce cred ceilalţi despre noi. La finalul meciului Roma - Inter de sâmbătă, un Cristian Chivu exasperat a avut o intervenţie nedemnă asu

  • Coşmarul arbitrilor no title
    12 mar 2010   Special

    Toamna lui ’86. Meci oarecare la Buzău între Gloria lui Mircea Sandu şi Stoichiţă şi Oltul lui Gicu Constantin. Arbitrul Ioan Igna scotea echipele pe gazon. Cu mersul său legănat, de raţă, „Profesorul” încearcă o şarjă cu „centralul”: „Te încălzeşti cu noi pentru derby?”. Chipul crispat al lui Igna înlocuia orice replică. A schiţat doar un surâs amar. 1986 fusese anul lui Igna cu al său sfert de finală Franţa - Brazilia, la Mundialul mexican, ultimul turneu final de Mondiale la care a fost invitat şi un „central” român. Igna îi strunise pe Zico, Platini şi Socrates, dar posibila nominalizare la un Dinamo - Steaua nu aducea decât un şirag de nopţi albe. N-ai fi auzit vreodată un arbitru care să nu se declare onorat că va oficia la un derby, bla, bla, bla, dar, în off, toţi mărturiseau că nu-şi doresc decât să se trezească a doua zi după meci, descătuşaţi, ieşiţi din transă. În şase decenii de derby de România, multe s-au schimbat. Jocul în sine, stadioane, pitorescul tribunelor, lepădarea de departamente. Dar niciodată presiunea fantastică pe brigăzile de arbitri. Singurii care n-au avut de ce să simtă încărcătura au fost turcii şi bulgarii chemaţi prin anii 60 şi stranierii din ultima vreme de la derby-uri şi nu numai. Departamentele n-au avut niciodată vigilenţa în stand-by. Internele scotoceau totul. E vreun arbitru cu o rudă fugită în străinătate sau care a provocat un accident rutier? La rându-i, Armata era meticuloasă la ceasul încorporărilor cu nepotul cutărui arbitru

CLASAMENT
POZ Echipa M V E Î GOL PCT
vezi detalii clasament »
1 CFR Cluj 10 7 2 1 15-4 50
2 FCSB 10 7 2 1 18-6 48
3 Viitorul 10 6 2 2 18-10 39
4 U Craiova 10 3 2 5 7-10 34
5 Astra 10 2 0 8 6-20 27
6 Sepsi OSK 10 0 2 8 5-19 21
Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul S.C. WEB EDITING DEVELOPMENT SRL.