Povestea lui Super-Dan. A crescut într-un oraş în care 400 de suflete se înghesuiau într-o sală de 100 de locuri. "L-am avut pe tata antrenor şi mă cam trimitea acasă de la antrenamente, că nu sunt suficient de valoros" Dan Fleşeriu a dus o grupă de fete de 8 ani până pe 7 în LNBF, acum e creierul liderului CSU Sibiu | #România100

29 nov 2018 6386 afişări România 100
Povestea lui Super-Dan. A crescut într-un oraş în care 400 de suflete se înghesuiau într-o sală de 100 de locuri. "L-am avut pe tata antrenor şi mă cam trimitea acasă de la antrenamente, că nu sunt suficient de valoros" Dan Fleşeriu a dus o grupă de fete de 8 ani până pe 7 în LNBF, acum e creierul liderului CSU Sibiu | #România100 6 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/36806/17656572/2/danfleseriu1.jpg

Când a devenit clar că Dan Fleşeriu va face antrenorat în baschet, tatăl, Mihai Fleşeriu, un reputat tehnician în sportul inventat de James Naismith şi făcut mare de O'Neal, Johnson, Jordan ori LeBron, a oftat, dar a lăsat protestele.

Pierduse parcă o serie lungă, de şapte, în care încercase şi dur, şi argumentat, şi cine mai ştie cum să îl descurajeze în a opta pentru o carieră în baschet pe puştiul său. Era meritul şi vina sa că Dan iubea mingea portocalie, pentru că el îl luase în cantonamente lungi la munte, el îi înlocuise în urechi beat-ul hiturilor momentului cu atât de caracteristicul ritm al mingii care atinge violent parchetul în timpul driblingurilor, un ritm acompaniat de scârţâitul ghetelor uzate de sute de repetări ale atacurilor.

Mai erau şi discuţiile lungi de acasă cu soţia sa, şi ea antrenoare de baschet, cele care deveniseră scenetele favorite ale lui Dan. Când Dan se antrena sub comanda sa, îl trimisese de multe ori acasă. Dar...

"Au început discuţii lungi şi multe, serioase, despre cum ar trebui să arate un antrenament sau o echipă. Care sunt poziţiile, unde trebuie să joace jucătorii. Am avut, la început, diferenţe de opinie foarte mari!

Au fost chiar şi câteva certuri în care nu ne puneam de acord deloc! Pe una o ţin minte perfect: la mine, singurul pivot mare pe care îl aveam în echipă juca foarte des în afara căciulii, nu aproape de inel.

Şi tatăl meu spunea că nu se poate aşa ceva, că pivotul trebuie să joace în interior! Eu - nu, nu, nu!, pentru că înţelesesem că viitorul ei nu va fi doar de pivot. Tata mă contra - ce e aia extremă înaltă? nu!

După vreo doi ani, a plecat în Statele Unite, unde e stabilit fratele meu, a văzut o mulţime de meciuri la Colegiu şi în ligile inferioare, iar când a venit înapoi, după vreo două săptămâni, mi-a zis că am avut dreptate, că baschetul s-a schimbat şi că nu o să mai zică niciodată nimic", încheie povestirea râzând, cu un licăr în privire, Dan Fleşeriu.

"Aunci, da, s-a lăsat convins de lucrurile astea. Pur şi simplu, eu aşa simţeam că ar trebui să meargă lucrurile, nu neapărat că aş fi urmărit ceea ce se juca pe plan internaţional. Mă bucur că am reuşit să am dreptate atunci. Evident, erau multe, multe discuţii, din care am avut multe de învăţat. Au fost lucruri pe care nu am vrut să le fac, dorind să fiu independent, după care, după mulţi ani, am revenit şi le-am zis alor mei - trebuia să fac planul ăla de lecţie, trebuia să fac progresiv - aşa cum aţi zis voi despre ACEL procedeu tehnic. Uite, jucătoarea nu face corect pentru că nu am respectat paşii pe care voi aţi încercat să îmi explicaţi că trebuie să îi fac şi eu nu i-am făcut. Meseria asta, în general, nu cred că se învaţă la şcoală, ci mergând foarte mult printre antrenori, văzând foarte multe meciuri, discutând cu o mulţime de antrenori, indiferent de câtă experienţă au - cred că meseria asta se fură", se auto-analizează antrenorul liderului la zi din Liga Naţională de Baschet (12 puncte, la egalitate cu U-BT Cluj, cu 5 victorii şi 2 înfrângeri în sezonul regulat).

Astfel de poveşti pot spune şi Luceştii, şi Anghel şi Edi Iordănescu, ori Cesare şi Paolo Maldini, despre cum decurge o discuţie tată-fiu.

Aşa a început un drum lung, dar alimentat de pasiune, într-un adevărat fief al baschetului, în care sezonul este început cu 1200 de abonamente vândute.

"CSU Sibiu a fost întotdeauna CSU Sibiu, de când a fost în LN. Sunt zeci de ani, deja. Continuitatea asta s-a transmis la nivel de suporteri, din generaţie în generaţie. Sunt copii sau nepoţi ai primilor suporteri care vin deja la baschet, stau în tribună cu galeria şi cântă. În galerie vezi oameni de 50-55 de ani, care stau alături de tineri de 20 de ani, alături de copii. Se transmite mai departe lucrul ăsta. Este comparabil, cred, cu Anglia, unde se transmit din generaţie în generaţie abonamentele la echipa favorită. La noi, se transmite emoţia",
Dan Fleşeriu

În familia Fleşeriu, s-a predat ştafeta ca în "Clanul Grasu", familia discobolilor României. Acolo ştafeta a plecat de la Nicoleta - de patru ori medaliată la Mondialele de Atletism în proba de disc şi Costel - finalist olimpic tot la disc, care mai apoi şi-a antrenat viitoarea soţie, ajungând la fiul lor, Ştefan, care a fost aproape de a le urma în cuşca de aruncări, antrenându-se ca junior la sportul părinţilor, înainte de a se îndrăgosti de baschet, un sport pentru care înălţimea îl recomandă mai bine.

Pentru Dan Fleşeriu, ai spune că a fost scris în stele să fie antrenor de baschet. Pentru că un magnet extrem de puternic avea o putere incredibilă asupra sa. "Am fost la toate meciurile de acasă ale lui CSU când eram mic, dar niciodată în galerie. Niciodată în partea strong a galeriei, cel puţin. Dar încurajam echipa! Cum să nu? Eu însă întotdeauna am stat alături de banca lui CSU, sau de banca adversarilor. Eram foarte curios să ştiu ce vorbesc antrenorii, ce vorbesc jucătorii între ei, ce o să facă. Dar în baschetul de performanţă am ajuns prima dată ca arbitru. Chiar şi în vremea aceea, dacă nu era meciul meu, nu stăteam în dreptul mesei arbitrilor, ci stăteam aproape de una dintre bănci", povesteşte pentru Proport Dan Fleşeriu, un adevărat lider al comunităţii sportive din Sibiu, care, astăzi, împlineşte 44 de ani.

Dacă ai jucat baschet în Sibiu, cel mai probabil ai învăţat ceva de la Fleşeriu. De la Mihai şi Maria, sau de la Dan - actualul antrenor al uneia dintre candidatele la titlu în LNBM, CSU Sibiu.


Dan Fleşeriu, urmărindu-şi jucătorii, în partida cu Dinamo. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport

"Chiar l-am avut pe tata antrenor şi mă cam trimitea acasă de la antrenamente, că nu sunt suficient de valoros ca jucător. M-am apucat de arbitrat mai mult ca să rămân pe teren"

Ai crescut, practic, cu baschetul în casă. În familie, cum era - ca o religie?
Şi tata, şi mama au fost antrenori de baschet. Amândoi. Tata a fost, poate, unul dintre cei mai buni antrenori din ţară. O mulţime de ani a fost  antrenor la loturile naţionale. Practic, am crescut mai mult în sală (n.r. - râde), mai mult în sala de baschet decât acasă. Aşa că... aproape involuntar, fără să am de ales, am devenit antrenor, deşi niciunul dintre părinţi nu m-a împins deliberat să fac baschet. Dimpotrivă, chiar l-am avut pe tata antrenor şi mă cam trimitea acasă de la antrenamente, că nu sunt suficient de valoros ca jucător (n.r. - râde).

Nu şi-a dorit, deci, pentru fiul său o carieră în baschet? De ce?
Nu m-au împiedicat, dar nici nu mi-au zis - asta ar fi bine să faci pentru viitorul tău. A fost, efectiv, alegerea mea. Înainte să am copil îmi puneam şi eu întrebarea - de ce nu m-au orientat de când eram mic spre baschet? Acum, având copil şi gândindu-mă la ce ar putea deveni el când va fi mare, într-adevăr, îmi pun în faţă toate greutăţile prin care treci într-o meserie precum antrenoratul, mai ales la nivel de profesionişti. Este o viaţă care nu are vacanţă, nu are weekenduri, nu are orele de după-amiază în care ai putea sta cu familia - aşa cum în jurul nostru foarte multă lume are. Simţi că faci sacrificii, nu ai timp de prieteni. Ai vrea să ai, dar nu o să stea după programul tău. Sunt multe sacrificii pe care le fac sportivii de performanţă şi, mai departe, antrenorii.


Dan Fleşeriu, la victoria în derby-ul Ardealului, dintre Sibiu şi Cluj, scor 85-74. Foto: Adrian Bugariu / BC CSU Sibiu, via Facebook

Casa era plină de manuale de baschet, cărţi despre baschet? Aveai la îndemână notiţele părinţilor?
Când eram copil, încă nu erau statisticile de acum. Se făceau de mână, de către antrenorii secunzi sau de către unul dintre jucători. Baschetul nu era la fel de informatizat ca acum. Într-adevăr, aveam o bibliotecă plină de cărţi despre baschet, dar, mai ales, simplul fapt că la masă sau în orice perioadă în care eram împreună părinţii mei discutau între ei şi atingeau foarte multe subiecte despre baschet - ce va face fiecare la antrenamentul următor, cum a răspuns un jucător sau altul într-o situaţie - asta a contat cel mai mult. Dezbăteau ce s-a întâmplat la meciul din weekend, de ce arbitrii au fluierat aşa şi de ce nu au fluierat invers, de ce au pierdut meciul, de ce au câştigat meciul. Am crescut numai cu discuţii de genul ăsta şi le cunoşteam pe toate. Ştiam toţi arbitrii, toţi antrenorii, toţi jucătorii de atunci.

Totuşi, ţi-ai început cariera în baschet ca arbitru, corect?
În '96, când am terminat Colegiul de Antrenori, adică prima şcoală după ce am terminat liceul, înainte să dau la Psihologie şi apoi, ulterior, la Sport, m-am angajat la Şcoala Sportivă ca antrenor. În timp ce eram şi la Colegiu, am făcut şi Şcoala de Arbitri. Arbitru am devenit tot în '96-'97. Am început ca arbitru de juniori, iar în '98 eram în Divizia A. Deci, în baschetul de performanţă am ajuns prima dată ca arbitru.

Cum se îmbină cele două? Pentru că, de obicei, este ori arbitraj, ori antrenorat, iar conflcitul dintre jucători, antrenori şi arbitri este destul de mare. Nu par într-o relaţie foarte bună...
La vârsta la care m-am apucat de arbitraj eram dezamăgit că nu pot să joc, că am terminat-o cu cariera de jucător, care nici nu a fost cine ştie ce carieră. Am terminat junioratul, la nivel de seniori nu am reuşit aşa cum mi-aş fi dorit eu şi m-am apucat de arbitrat mai mult ca să rămân pe teren. Ca jucător nu am avut conflicte mari cu arbitrii şi nu desconsideram această meserie. Am devenit un arbitru bun, am arbitrat meciuri de Liga Naţională masculină. Mă duceam la meciuri pentru că îmi plăcea atmosfera din sală la meciurile de baschet. Şi încercam să îmi fac treaba, apoi imediat după meci dispăream. Am văzut mai târziu că nu este un lucru rău pentru un antrenor să ştie bine, bine de tot regulamentul, să poată să îl aplice, să gândească ca un arbitru. E adevărat, la început te afectează foarte tare când vezi că arbitrul greşeşte, tu ştii regulamentul şi ai fi luat altă decizie care, să zicem, ar fi fost regulamentară. Este frustrant, iar în primii 2-3 ani am avut probleme mari de adaptare ca antrenor. Dar, ca arbitru, am fost foarte bine, după cariera de antrenor.

Câţi ani de arbitraj s-au adunat?
Cred că şapte.

Mai ai carnet de arbitru? Ai mai putea arbitra pe undeva?
Nu mai ştiu exact cum sunt regulamentele acum. Eu m-am retras din arbitraj, dar din poziţia în care eram, cred că aş fi putut să revin oricând, pe aceeaşi poziţie, luând nişte examene pe care toţi arbitrii le dau periodic. Dar nu va fi cazul să mă duc înapoi la arbitraj (n.r. - râde). Oricum, este şi o limită de vârstă până la care poţi să arbitrezi.


Dan Fleşeriu, într-un moment de tensiune. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport

Proiectul de suflet: a luat o echipă de fete de 8 ani, a dus-o pe locul 7 în Liga Naţională de baschet feminin

Dacă Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu s-ar hotărî să intre în clubul regizorilor de film care au pus pe ecrane poveşti incredibile din sport, cu o vizită la Sibiu ar putea găsi o astfel de poveste. La începutul anilor 2000 lua naştere un proiect şi o poveste. Într-un oraş care "trăieşte pentru baschet, respiră baschet, în care oamenilor le place baschetul şi se interesează toţi de rezultatele pe care le obţin sau nu le obţin echipele", Dan Fleşeriu a avut de făcut o alegere. Fete sau băieţi. A ales, apoi au apărut, ca mai întotdeauna în România, probleme cu banii.

"La Şcoala Sportivă primeai foarte puţini bani ca să poţi să participi la competiţii. Îţi lipseau echipamentele, îţi lipseau mingile, aproape orice ca să poţi să faci performanţă. Cea mai bună soluţie pe care am găsit-o eu a fost să îmi înfiinţez propriul club, pentru a aduce bani din sponsorizări. Nu voiam să apelez la părinţii jucătoarelor să plătească pentru copiii lor, nu toţi aveau posibilităţi financiare. Dar cei care aveau posibilităţi financiare ajutau clubul privat, sub formă de sponsorizare, nu de cotizaţie. De acolo, mi-am pus întrebarea - 'ok, fetele astea vor termina junioratul, ce facem apoi? Vor vrea să mai joace? Atunci să le oferim posibilitatea să joace'. Şi am înfiinţat echipa de Liga a doua, apoi am urcat în Liga 1 şi am funcţionat acolo o vreme. Cel mai bun rezultat a fost locul 7 obţinut în Liga Naţională feminină", povesteşte Dan Fleşeriu.

A fost un proiect de foarte lungă durată. Le-ai luat pe fete de la opt ani şi ai urmărit toată transformarea lor, creşterea lor - de la copii, la adolescente, la femei, la senioare. Cum ai perceput această transformare? Ce ai câştigat, faţă de antrenorii care activează la un singur nivel - baby, juniori?
Dacă privesc înapoi, aş putea să pun problema şi aşa. Atunci, a fost ca şi cum aş fi crescut un copil. Copilul va fi întotdeauna al tău, chiar dacă ajunge să aibă 50 de ani. Îţi dai seama că se maturizează, creşte, poate face mai multe lucruri, sau la un moment dat te ajută chiar el pe tine să faci anumite lucruri. Totul a fost absolut natural şi relaţia mea cu jucătoarele exact aşa era: eram ca un părinte al lor.

A ajutat ulterior această experienţă, când a apărut propriul copil?
Nu ştiu (râde). Se schimbă, totuşi, lucrurile. Dar, cred că ajută orice experienţă de genul acesta. Te loveşti cu jucătorii tineri de nişte situaţii pe care nu le poţi anticipa, sau nu te-ai fi gândit că ajungi acolo - cu probleme familiale, cu probleme şcolare. Mai ales la adolescenţă, problemele par foarte grele, trebuie să îi motivezi să nu renunţe la sport, să nu renunţe la şcoală.

Proiectul de fete s-a încheiat în momentul în care Dan Fleşeriu a plecat să antreneze la Cluj. Urma o nouă ambiţie, după ce echipa crescută de la zero ajunsese pe 7 în Liga Naţională de Baschet feminin. "Îmi doream după zece sezoane petrecute la fete în Liga Naţională să fac pasul ăsta. Erau două obiective în mintea mea: unul - să încerc să antrenez în afara României şi doi - să văd care este diferenţa dintre a antrena fete şi băieţi. Este o preconcepţie destul de mare la nivelul antrenorilor şi al conducătorilor de club din România că, dacă eşti antrenor de fete, nu poţi fi antrenor de băieţi. Nu chiar atât de tare, dar e valabil şi invers. Pentru mine asta a fost o provocare foarte importantă: să văd dacă este imposibil", explică Dan Fleşeriu.

Echipa de fete a mai funcţionat, din inerţie, încă trei ani după plecarea lui Dan Fleşeriu din Sibiu spre Cluj şi, apoi, la Satu Mare. Când însă unul dintre sponsorii principali s-a retras, nu s-a putut găsi altă susţinere şi echipa din Liga Naţională s-a desfiinţat. Clubul există în continuare, dar doar la juniori, acolo unde, încă, mai antrenează din când în când mama lui Dan. Tatăl s-a stins, în ianuarie 2017, lăsând în doliu baschetul sibian.

"Când am început să antrenez, am avut de ales între grupă de fete şi grupă de băieţi. Nu pot să zic de ce, atunci, alegerea mea a fost să iau grupă de fete. M-am înţeles foarte bine cu ele, încă de la primele generaţii. Dacă ar trebui să încep din nou însă, aş alege cu siguranţă grupă de băieţi. Deşi, fetele, până la vârsta de 16-17 ani, sunt mult mai uşor de antrenat.

După 16-17 ani se răstoarnă situaţia şi băieţii devin mai uşor de antrenat, fiind mai motivaţi, mai conştienţi de ceea ce vor să facă mai departe şi de punctul în care ar vrea să ajungă, în timp ce fetele devin mai puţin motivate pentru sport şi mai motivate pentru orice altceva. În sportul profesionist, jucătorii sunt maturi şi ştiu ce îşi doresc, este mai uşor să antrenezi decât în baschetul feminin.

Si din punct de vedere al comunicării cu jucătorii, şi ca progres individual de la o lună la alta, şi ca posibilităţi tactice şi tehnice de a face efectiv lucruri. Au capacităţile fizice mai accentuate pentru baschet şi sunt mult mai dornici, acceptând mult mai uşor schimbarea decât fetele",
Dan Fleşeriu

Provocarea ProSport pentru Dan Fleşeriu: "Aş fi curios să aflu cum a reuşit să îi fidelizeze în halul ăsta!"

Convenim regulile jocului. Să spunem că există peştişorul acela auriu, care poate să îndeplinească trei dorinţe. Şi peştişorul întreabă: Dan Fleşeriu, ai posibilitatea să faci un antrenament de o oră cu orice jucător de baschet, din întreaga lume, din orice generaţie. Pe cine vrei să antrenezi, azi?
S-ar putea să fiu old-fashioned (n.r. - de modă veche) dar mi-ar fi plăcut să stau de vorbă, o oră, cu Magic Johnson. Nu ştiu... dintre jucătorii ăştia la modă aş vrea să îl văd la antrenament pe Curry, sau pe LeBron, dar să îi văd, nu neapărat să îi antrenez.

A doua dorinţă pe care peştişorul auriu vrea să ţi-o îndeplinească: să asişti, din umbră, la pregătirea unui meci din istoria baschetului. Care ar fi?
Mi-ar fi plăcut să asist la şedinţele tehnice şi la şedinţele staff-ului de la San Antonio Spurs, pentru că îl au pe unul dintre cei mai în vârstă antrenori, care ar putea fi un model pentru mine în ceea ce înseamnă comunicarea cu jucătorii, cum să întreţii o relaţie cu jucătorii pe o foarte lungă durată. Cred că ar fi interesant să văd ce le spune celor din staff şi cum reuşeşte să îşi ţină jucătorii atât de aproape. Cum îi ţine motivaţi? Cum a reuşit să îi fidelizeze în halul ăsta, încât să aibă şi rezultate foarte bune, dar şi aceiaşi jucători, de peste zece ani. Iar din afara baschetului, poate că l-aş fi rugat pe peştişor să mă ajute să văd cum a lucrat Simona Halep cu Darren Cahill. Sunt un fan al ambilor.

A treia dorinţă ar fi legată de un loc de jucător într-o echipă de baschet, pentru un meci oficial. O întoarcere înapoi în timp, în tinereţe...
Evident, de când eram mic, visam să joc la CSU. Mi-aş fi dorit să joc, nu doar să fiu pe bancă. Nu am avut ocazia nici măcar să fiu pe bancă la un meci oficial. Acesta a fost visul meu, chiar dacă nu era extrem de înalt, poate. Dacă ne uităm, acum, copiii visează la alte echipe. Dar atunci aia era cea mai mare realizare posibilă, cel puţin pentru mine: să joci la CSU Sibiu.


Dan Fleşeriu, alături de mascota echipei. Foto: Ana Maria Mătuşoiu / CSU Sibiu via Facebook

"Sibiul are tradiţie. Pe vremea în care eram eu junior, Sibiul juca în sala mică de la CSS, unde intrau aproximativ 400 de oameni, sala având 100 de locuri! Nu erau scaune, ci nişte bănci. Era o nebunie în sala aia: o dată - să intri. Trebuia să vii cu câteva ore înainte şi lucrul ăsta nu descuraja pe nimeni, pentru că ştiai că nu vei intra acolo altfel. Doi - cei care nu intrau în sală, rămâneau în jurul sălii cât timp se juca. În sală, nivelul de emoţie depăşea orice altceva întâlnisei ca nivel de emoţie sportivă, la orice alt eveniment. Asta era valabil la fiecare meci.

Nu conta împotriva cui se juca. Dacă era o victorie, plecai super-fericit acasă, dar şi după o înfrângere plecai la fel de încărcat din punct de vedere emoţional. Era ideea de a-ţi vedea jucătorii preferaţi, iar jucătorii de la Sibiu întotdeauna au reacţionat la emoţii, pozitiv. Lucrul acesta s-a întâmplat apoi şi în sala mare, deşi, atunci când s-a mutat echipa acolo, în primă instanţă, eu am fost profund dezamăgit. Mi se părea că nu mai e atmosfera, emoţia. Ăia 300-400 de oameni care intrau în sala mică, într-o sală de 2000 de locuri erau foarte puţini. Dar a fost o chestiune de doar câteva etape.

Rapid, au început să vină la meciuri 1000 de oameni, apoi 1500 de oameni, apoi 2000 şi s-a recreat acea atmosferă vulcanică. Cred că dacă ar exista o sală de 5000 de locuri, s-ar replica situaţia şi în scurt timp s-ar umple. De aceea, pentru mine e foarte uşor să antrenez la Sibiu. Jucătorii sunt motivaţi, deja, de când văd sala atât de mare, plină. Sunt motivaţi de pe stradă, oamenii îi cunosc. Mulţi îi opresc să le ureze noroc! Se adună o energie pozitivă în jurul echipei",
Dan Fleşeriu

"Nu ştiu dacă pentru continuitatea la o echipă contează numai rezultatele sau şi felul cum reuşeşti să ai o relaţie bună cu conducerea clubului, cu suporterii din oraşul respectiv şi cu jucătorii pe care îi antrenezi. Cred că toate lucrurile astea la un loc ţin de succesul sau insuccesul antrenorului",
Dan Fleşeriu, de patru ani antrenor la CSU Sibiu

"Nu sunt unul dintre antrenorii care au o strategie dinainte formată. Încerc să mă pliez pe echipa pe care o am, pe materialul de lucru, din sală, la începutul sezonului. De aceea, echipele pe care le-am antrenat nu joacă foarte bine chiar de la începutul sezonului, pentru că durează o vreme până când jucătorii se adaptează unii la alţii şi până mă adaptez eu la ei. Vreau să le ofer de fiecare dată foarte multă încredere, indiferent de tipul de jucător. Îmi place să văd că practică şi la antrenamente, şi la meci, un joc cu zâmbetul pe buze. Îmi place să văd jucători cărora le place ceea ce fac. Încerc să fiu un team-builder. Încerc să dezvolt foarte mult jucătorul şi în direcţiile în care nu era obişnuit neapărat să joace, dacă are calităţi să se dezvolte. Asta le place jucătorilor"
Dan Fleşeriu


Momentul bucuriei, după victoria cu Dinamo Bucureşti. Foto: Cezara Paraschiv / ProSport

CV-ul lui Dan Fleşeriu, pe scurt:

Data naşterii: 29 noiembrie 1974

Juniorat: la CSS Sibiu, evoluând pe poziţia de extremă/conducător de joc

Antrenorat

  • Şi-a început cariera în 1996
  • În 2010, din postura de antrenor al lotului naţional U18, a câştigat Campionatul European, divizia B
  • Ca antrenor în Liga Naţională de Baschet feminin a câştigat de două ori consecutiv titlul de campion cu CSM Târgovişte, a cucerit două medalii de argint şi două de bronz cu CSM Satu Mare
  • Pe banca lui CSU Sibiu a adus cel mai bun rezultat din 1999 încoace, locul 4, de două ori la rând (2017 şi 2018)

 

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.