Toreadorul blând

21 feb 2012 1125 afişări Blog

Cu ironia pe care oamenii isteţi o poartă mereu în bagaj, Ellen DeGeneres a răbufnit cândva împotriva stilului sănătos de viaţă: "Bunicul a început să meargă opt kilometri pe jos în fiecare zi când avea şaizeci de ani. Acum are optzeci şi cinci şi nimeni nu ştie unde naiba e."

Ei bine, nimeni n-a calculat câţi kilometri a alergat Raúl Gonzáles Blanco până să înscrie patru sute de goluri. Dacă există minciuni, minciuni sfruntate şi statistici, atunci acestea din urmă sunt într-un fel murăturile contabilităţii. Sunt acre, dar te trezesc din torpoarea mesei. Şi până la urmă realitatea fără fard şi patetism asta spune: Raúl a marcat de patru sute de ori. Fanaticii lui Pelé se vor grăbi să surâdă: până la mia şi ceva a idolului lor e cale lungă. Cunoscătorii vor argumenta că hip hopul de azi nu mai seamănă cu valsul de-acum patruzeci de ani, aşa că o mie de goluri în 2012 ar însemna mai degrabă SF decât fotbal. Şi fiindcă baletul cifrelor are uneori hazul lui, un detaliu în plus: Raúl a marcat al patru sutelea gol personal la o săptămână după ce Cristiano Ronaldo a dat autograf pe golul cu numărul 4000 marcat de Real Madrid pe Santiago Bernabeu. Aşadar, încă o întâlnire între raulism şi realism. Recompus în grabă, "laureat" devine "rauleat".

De ce impresionează Raúl în continuare, după atâţia ani de fotbal? Din mai multe motive. Unul e charisma, forţa de seducţie capabilă să dreseze toate tipurile de public, de la castilienii de pe Bernabeu la minerii din Gelsenkirchen. Un altul e confirmarea, meci de meci, a principiului de extracţie hipică potrivit căruia la marii campioni poate să varieze doar forma de moment, nu şi clasa de joc. Iar apoi vin celelalte motive. Printre ele, refuzul personajului de-a fi isteric după ce marchează, într-o lume când golul e celebrat prin tumbe, mers de-a buşilea, şuturi în fanionul de la colţ, înjurături şi semne lubrice. Sau patinajul pe gheaţa propriei vârste, care-l aşază în situaţia de-a fi un sportiv (nu foarte) bătrân şi în acelaşi timp un simbol (nu foarte) tânăr. Sau puterea de-a fi excepţional fără să aibă calităţi excepţionale, în afara unei dibăcii speculatorii care-i evocă de-a dreptul pe Gerd Müller şi Paolo Rossi. Gică Craioveanu susţinea nu demult că rar i-a fost dat să vadă un atacant care să nu-şi surclaseze contemporanii la niciun criteriu tehnic şi să fie în acelaşi timp peste toţi ca eficienţă. Şi avea dreptate.

La fel de interesant, lui Raúl nu i se colorează albul ochilor când ajunge faţă în faţă cu portarul. Vrea să înscrie, nu să ucidă. E un toreador blând, care detestă sadismul şi ştie că nu face decât să respecte regula jocului şi fişa postului. Fotbalul abundă în carnasiere de asalt care nu visează altceva decât jugulara portarului, iar postura asta nu-i şade bine lui Raúl. Poate de aceea nimeni nu l-a huiduit pe stadion, oricât de mari ar fi fost tensiunea şi miza meciului. Şi poate de aceea scriitorul lui preferat e Arturo Pérez-Reverte, cu spadasinii lui manieraţi, cu floretele lui mânuite abil, cu onoarea cazată în atrii, ventricule şi suflet. El însuşi peregrin printre peregrinii lui Reverte, Raúl Gonzáles Blanco îşi sărută inelul la fiecare gol şi pune astfel pecetea pe o viaţă care înseamnă familie, joc, prestigiu şi cavalerism.

Versiune selectata: mobil / standard