Talent şi exuberanţă

27 feb 2012 560 afişări Blog

"Un fotbal născut din talent şi exuberanţă". Arsene Wenger, cu figura lui de director de liceu care le explică elevilor de ce nu-i frumos să fumeze în veceu, a crezut că rezumă doar jocul lui Arsenal, dar de fapt a prins în câteva cuvinte imaginea unui weekend. Wenger a profitat de graţiere, desigur. În minutul 35 al meciului cu Tottenham, când călăii pregăteau piroanele pentru răstignire, pe faţa lui se întinsese o nedumerire de inventator care îşi vede ideea sabotată de proba practică. Wenger intră, cu sau fără rezultate, într-o serie de căutători preocupaţi mai mult de noile direcţii pe care le imprimă fotbalului decât de clasament. Au făcut-o înaintea lui polonezul Gmoch, olandezul Michels sau ucraineanul Lobanovski. Înconjuraţi la început de mefienţa ritualică a unui public aflat în captivitatea rezultatelor şi mutaţi apoi în rezervaţia deschizătorilor de drumuri.


Sunt ani de când Wenger e cu un pas înaintea altora ca mod de-a gândi fotbalul şi cu doi-trei-patru paşi înapoia lor în clasament. În retortele din laboratoarele lui se petrece mereu ceva, formulele se schimbă, aburul din jurul eprubetelor se colorează diferit de la o zi la alta. Şi totuşi, testarea produsului pe piaţă stârneşte oftaturi. Arsenal e simpatică, zurlie, cosmopolită şi atât. Mişcă, dar nu cucereşte. Trezeşte emoţii, dar nu provoacă spaime. Vrea balet într-un timp când agenda o fac mărşăluitorii şi trupele de comando. Şi totuşi, Wenger rezistă, cu alura lui de barză la costum, cu figura lui obsedată de morfologia şi sintaxa fotbalului, cu buzele lui strânse în rictusuri ce par a vorbi deopotrivă de greşeli şi calculi biliari. De ce rezistă Wenger? Pe de o parte, fiindcă deşi nu se înghesuie la trofee, Arsenal rămâne rentabilă. Nu risipeşte bani, dimpotrivă. Pe de alta, fiindcă patronatul simte că insistenţa exploratoare a antrenorului nu trebuie zădărnicită. Descleiată de Milan în Liga Campionilor şi spulberată de Manchester United în campionat, Arsenal propune în permanenţă o schemă nouă, un talent în explozie, o aromă sau o combinaţie de ingrediente pe care degustătorii n-au găsit-o în reţetele celorlalţi.


Wenger a semnat certificatul de înviere punându-şi iscălitura sub numele lui Van Persie şi Walcott. În acelaşi weekend, Giggs şi-a serbat meciul 900 la United cu un gol de ultim minut, după ce Scholes deblocase tabela la Norwich (împreună, cei doi au 75 de ani, semn că exuberanţa nu e legată ombilical de tinereţea biologică a fotbalistului). Tot duminică, Ronaldo a marcat un gol de ştrand cu călcâiul, iar Messi a desenat o boltă în care columbianul Oscar Cordoba va fi ghicit, pesemne, ceva din parabola fără răspuns a lui Hagi la Passadena. Şi tot duminică, oamenii pentru care fotbalul înseamnă, ca pentru Wenger, talent şi exuberanţă, au remarcat, la ora mesei, un jucător crescut de Real şi poposit la înalta şcoală de plezirism atemporal a lui Villarreal. Se numeşte Borja Valero şi smulge masca încrâncenării de pe fotbal. Ajutându-l să se întoarcă uneori pe maidanele unde suntem pe rând regi şi bufoni, conchistadori şi rebeli, vrăjitori de duminică şi ţânci fugiţi de sub escorta părinţilor.

Versiune selectata: mobil / standard