Dincolo de rezultat

26 mar 2013 1111 afişări Blog

E deja tradiţie, e deja obicei vinovat. După fiecare meci mizerabil al  naţionalei de fotbal, selecţionerul şi apropiaţii lui au o criză de pragmatism. Beneficiul concret îi păleşte ca un baros. Şi îi face să defileze, sub lozinca „Doar rezultatul contează”, ori de câte ori - din baftă chioară sau din nimereală - fotbalul prost nu le aduce un scor pe măsură. În acest sens, Ungaria - România 2-2 e un minunat prilej de negare a evidenţei şi de mutare a discuţiei în singura zonă unde selecţionerul se poate simţi confortabil: cea a rezultatului final. „E un punct foarte important pentru obţinerea locului de baraj”, declară într-un glas jucătorii, staff-ul şi ţuţerii de serviciu. Sigur, e important, nimic de zis. Iar recitalul de justificări continuă: „La turneul final, nu te întreabă nimeni cum te-ai calificat”. Corect şi de data asta. „Decât să jucăm frumos şi să pierdem, mai bine să ne gândim doar la puncte”. Încă un camuflaj retoric, încă un adevăr declamat ca pe scenă. Te şi miri că nişte oameni cu o asemenea uşurinţă în mimarea înţelepciunii solomonice n-au preferat o carieră actoricească.

Hotărât lucru, pragmatismul ajută. Totul e să nu-l transformi în paravan al imposturii şi să nu uiţi că fotbalul face parte din viaţă. Aparent, „Doar rezultatul contează” dovedeşte o bună ordonare a priorităţilor. Însă dacă zăboveşti puţin şi conectezi o asemenea declaraţie la mizele primare ale vieţii, îţi dai seama că poţi ajunge să locuieşti în infernul pe care singur ţi-l planifici. În aceste condiţii, axarea pe punctul terminus şi indiferenţa faţă de parcurs rămân simple mostre de ipocrizie. Să ne gândim la un bătrân care se luptă de câteva decenii cu toate bolile pământului, e ţintuit la pat, n-are un picior, nu-şi poate mişca mâinile, e hrănit prin perfuzii, nu mai judecă, face pe el şi are în general toate şubrezeniile unei epave, dar se pregăteşte să-şi aniverseze centenarul. Ei bine, cât valorează cu adevărat performanţa vârstei, când preţul ei de zi cu zi înseamnă exclusiv suferinţă şi mizerie? Care sunt confortul şi mândria unei convenţii pur biologice, în virtutea căreia nu eşti declarat mort doar fiindcă încă respiri?

Vineri seara, naţionala României a fost un mort înviat de neghiobiile adversarului. Tot vineri seara, naţionala României a refuzat să accepte că te poţi salva din mlaştina mediocrităţii prin demnitate. Spun asta fiindcă nimeni din anturajul ei n-a avut curajul să declare că echipa a avut o zi execrabilă. „Dar nu-i totuna leu să mori / Ori câine-nlănţuit”, scria cu obidă Coşbuc. Dat fiind că Ungaria a rupt certificatul de deces al României, actanţii farsei de prost gust de vineri au salutat supravieţuirea şi au râs după voie de versurile poetului. Sigur, demnitatea nu se cumpără de la tarabă şi nu afectează coşul vieţii. Însă cine trăieşte în absenţa ei se condamnă singur la un regim de plantă. Tocmai de aceea, meciul de diseară nu se joacă doar în cheia punctelor sau a clasamentului. După ce se anunţă echipa şi înainte de ieşirea din vestiar, selecţionerul şi jucătorii s-ar putea gândi, măcar câteva clipe, la onoarea propriei profesii şi existenţe. În loc de „Doar rezultatul contează”, pe ecranul minţii lor ar putea înflori întrebarea „Merită să ne calificăm şi să râdă o lume întreagă de noi, dacă jucăm atât de prost?” Sigur, nu e o întrebare pragmatică, iar rentabilă, nici atât. Rostul ei nu se leagă de eficienţă, ci de conştiinţa valorii şi de lungul nasului.

Versiune selectata: mobil / standard