Sindromul Viena

3 feb 2016 2788 afişări Blog

Mereu mi-a plăcut harta României. E dodoloaţă chiar şi după ce a fost pusă la regim în ‘40 de Stalin şi Hitler. Era perfectă dacă, de exemplu, în copilărie erai pasionat de ping pong. Existau nişte machete de plastic cu conturul României pentru uz şcolar. Dobrogea mea era numai bună pe post de mâner. În pauze încingeam nişte minunate meciuri pe catedră cu Româniile noastre.

Eram pasionat de tot ce ţinea de geografia României. Eram impresionat de mărimea Timişului ca judeţ, de discrepanţa dintre mărimea Tulcei şi de cât de puţini oameni trăiau acolo, de cât de multe oraşe avea Prahova, de necunoscutul care învăluia Sălajul, acest Wyoming românesc.

Îmi plăcea România. Mi se părea foarte armonioasă când o priveai prin vreun atlas, printr-o tabără la Prundu Bârgăului, printr-un cantonament la Slănic Moldova. Românii mi se păreau uniţi, inclusiv în ura faţă de dictatură. Azi în Timişoara, mâine în toată ţara...

Dar a venit primăvara lui ’90. Am simţit pentru prima oară duşmănia autentică în interiorul ţării văzând conflictele de la Târgu Mureş. A apărut presa care promova ura interetnică. Harta cu care loveam atât de bine mingea de ping-pong s-a fisurat. Inocenţa imaginii despre România copilăriei s-a dus. Am descoperit orgoliile locale, complexele de superioritate, discursurile separatiste, jignirile legate de o apartenenţă locală, dispreţul, ura. Câte ceva din pachetul de „beneficii” cu care vine maturizarea.

A murit Vadim, un tip care, deşi clama că-mi repară harta fisurată, de fapt lovea cu ea în catedra de ură naţională. Mi-am spus că, odată cu sfârşitul acestui destin, se mai stinge şi o retorică, o epocă. Dar un constănţean încearcă să ocupe această nişă şi, cu ajutorul unui campion K1, Daniel Ghiţă, înfiinţează „patrulele lui Ţepeş” care să-i apere pe români în România. Mai puţin de otomani, dar se găseşte un pericol, ceva...

Zilele acestea, am descoperit chiar într-un ziar de sport rânduri care mi-ar fi murdărit albumele de fotografii din ţară, atlasele din copilărie despre România. „Fotbal Vest”, o publicaţie apărută acum un sfert de veac, în vremurile lui „azi în Timişoara, mâine în toată ţara”, scrie pe prima pagină despre „şoc, nebunie, exploziv, cum le place miticilor să trâmbiţeze toată ziua”. E dată anonimă, exact cum o făcea miticul lui Caragiale. Oameni cu părul alb, unul dintre ei ungur, conduc această publicaţie de sport atât de puerilă în discursul său discriminatoriu. Nu-ţi poţi imagina prosport.ro, sport.ro, Gazeta Sporturilor, digisport.ro, dolcesport.ro scriind atât de penibil despre români din Bihor, Teleorman, Bacău, Braşov, Galaţi sau Timiş.

Anonimul timişorean „trâmbiţează” însă pe prima pagină a ziarului de sport că e firesc să emane această superioritatea ridicolă şi să-i catalogheze mitici pe cei din „Bucale” pentru că „noi, cei din Vest, suntem mai aproape de Viena decât de ţigănie. Din fericire.”

Rememorezi vocea lui Secoşan care-ţi povestea la radio despre Poli, traversezi prin „colţul mov” de ziar al lui Paraschivescu, îl urmăreşti la tv pe Lipovan care a ucenicit chiar la „Fotbal Vest” şi, la un moment dat, îţi cad ochii pe una dintre ştirile trâmbiţate azi de miticii din Bucale: „Interlop care dezvăluie cum Poliţia protejează mafia ţigănească din Timiş”. Mafia ţigănească acaparatoare a centrului istoric din Timişoara. Cam acolo unde e şi sediul lui „Fotbal Vest”. Dar în zilele senine se vede „Viana” pe ferestrele redacţiei. Acolo unde nu ştie nimeni însă de bucuria trăită la Suceava, Constanţa, Bucureşti, Slatina sau Zalău când Poli le elimina pe Celtic sau Şahtar.     

Versiune selectata: mobil / standard