Tunurile pe musca Oarnă

23 iun 2013 1196 afişări Blog

Cam câtă minte îţi trebuie ca să faci una lată rău de tot, precum juniorul Oarnă, dar să nu te simţi cu adevărat fericit decât în momentul în care te admiri pe o reţea de socializare?! Altfel zis, ai copiat la bac la mate, ai scăpat şi nu te-a prins nimeni, dar nu eşti în al nouălea cer, nu eşti cineva decât după ce te află o ţară întreagă după ce te-ai autodenunţat pe YouTube.

Îţi trebuie tot atâta minte câtă rătăcea prin scăfârliile altor juniori tricolori, parcă ai lui Cheran, care se maimuţăreau pe încordări de manele în spatele autocarului în filmuleţele prezentate de Costin Ştucan nu demult! Să fim bine înţeleşi. Nimeni nu poate pretinde ca fotbaliştii să termine de pe băncile unui liceu de informatică. Cealaltă extremă, ignoranţa celor mai mulţi populează doar categoria celor cărora le stă pe buze replica - atribuită de folclorul tribunei lui Gicu Dobrin – "nu ştiu ce-a fost la Bobâlna, dar am auzit că a fost şucăr mare".

La cum nu le stă mintea la nimic – doar se vede şi după înfrângerile catastrofale – nu poţi să nu te întrebi dacă mai poate cineva să scoată fotbalişti din ei? Iar dacă se plictiseşte cumva singură o fărâmă de speranţă, atunci prin faţa ochilor nu-ţi trece decât modelul Tamaş, enervant de atât de iertatul de serviciu al federalilor.

Naşul operează, bineînţeles, cu dublă măsură. Când a venit vorba să strivească o muscă a pus toată artileria grea pe Oancă. Elefantul Tamaş a trecut iarăşi neobservat, poate se mai uită ultima trăznaie până la viitoarea convocare...

Într-o vreme, fişa postului m-a purtat la zeci şi zeci de meciuri ale feluritelor selecţionate de juniori. Am prins pe viu debuturile la naţionalele mici ale lui Gică Popescu, Răducioiu, Dan Petrescu, Selymes ori Prunea. Am trăit chiar şi momentul istoric, într-o partidă la Câmpina, al debutului ca federal al lui Mircea Sandu, tocmai uns secretar general al compartimentului de juniori. Am umplut casetele tehnice cu peste o sută de nume de noi "tricolori". Unii s-au pierdut pe drum, alţii s-au regăsit în Generaţia de aur.

 O comparaţie e fără noimă. Alte generaţii, alte epoci. Însă şi pe puştii de atunci – ca din toate timpurile de altfel – de 16-18 ani îi mânca de multe ori undeva, dar îi mânca rău de tot, nu glumă. Avea însă cine să-i scarpine la vreme. Cu toată preţuirea pentru ce au reprezentat pentru fotbalul nostru, dar azi Belo ori Iovan par adesea depăşiţi de situaţii. Prea află ultimii, de regulă din presă, de câte o boroboaţă de la loturi. Când ar trebui să fie invers. Başca umilinţa rezultatelor care-i sugrumă.
 

Versiune selectata: mobil / standard