Nişte izmene de legendă

5 sep 2015 13223 afişări Blog

După Ungaria – România, singurul argument care îmi vine în minte în sprijinul ideii că noi şi nu maghiarii merităm să mergem în Franţa este acela că nu se cade să ajungă în tribunele unei competiţii numite simbolic „Euro“ agresorii unor sărmani rămaşi doar cu cămaşa de pe ei fugind de război. În rest, pe teren, vorba cuiva pe Facebook – parcă s-au bătut două fete: cu grijă, să nu li se strice manichiura.

După păruiala asta discretă de la Budapesta, în avantaj am ieşit noi, socotind că e, în principiu, ceva de bine să ne calificăm la turneul final chiar şi cu jocul şi echipa de acum. Pe 4 septembrie 2015 am văzut, probabil, cele mai slabe echipe din istoria confruntărilor Ungaria – România. Culmea e că, aşa lipsite de orice aplecare către fotbal, amândouă naţionalele au şanse mari să-i plictisească şi pe alţii vara viitoare.

Din complet nememorabilul meci de pe Groupama Arena vor rămâne, peste ani, doar câteva lucruri, niciunul legat direct de fotbal: agresiunea barbară a ultraşilor maghiari asupra refugiaţilor sirieni, pumnii pe care suporterii români şi i-au cărat unii altora în sectorul lor de tribună, scandările „Dinamo-Dinamo“ ale aceloraşi flăcăi ridicoli, piruetele energice ale venerabilului general chemat de la pensie să ne ducă iar la un turneu final, poate – la limită – colăceii lui Budescu.

Şi – neapărat – legendarele, nemuritoarele izmene ale lui Gabor Kiraly. Oare va fi fiind aceeaşi pereche cu care venerabilul portar (la turneul final va avea 40 de ani) a intrat pe teren şi acum 17 ani, pe 14 octombrie 1998, când la Budapesta îi trăgeau la poartă Viorel Moldovan, Gică Popescu şi Dorinel Munteanu?

Versiune selectata: mobil / standard