Fiica unei legende dinamoviste, atac furibund la adresa lui Cristi Borcea: "L-am urât şi detestat pe măscăriciul ăsta analfabet! A venit ziua în care a fost umilit, încătuşat şi aruncat în puşcărie. Mai face şi copii, sper doar să nu îi semene"

8 feb 2019 43314 afişări Comentează şi tu Fotbal Intern
Fiica unei legende dinamoviste, atac furibund la adresa lui Cristi Borcea: "L-am urât şi detestat pe măscăriciul ăsta analfabet! A venit ziua în care a fost umilit, încătuşat şi aruncat în puşcărie. Mai face şi copii, sper doar să nu îi semene"

Fostul acţionar al lui Dinamo Cristi Borcea s-a predat vineri dimineaţă la IPJ Ilfov şi acum e încarcerat la Penitenciarul Rahova, fiind condamnat la cinci ani de închisoare în Dosarul Retrocedărilor. După apariţia acestui anunţ, Mihaela Nunweiller, fiica regretatului Lică Nunweiller, decedat în 2013 şi una dintre fostele glorii care au dat numele de "câinii roşii", a avut un atac dur la adresa lui Borcea. Ea a povestit pe reţelele sociale un episod umilitor petrecut chiar pe stadionul din "Ştefan cel Mare".

"Ultima dată când tatăl meu cât o minune a mers pe stadionul Dinamo (eu l-am însoţit atunci), invitat fiind, împreună cu fratele lui Nelu, de un fost conducător al clubului la tribuna oficială pentru nu ştiu ce meci important, Borcea a considerat să ne alunge de acolo ca pe nişte câini pripăşiţi, după ce abia ne aşezaserăm pe scaune.

L-am şi auzit pe Borcea spunând, era doar cu două rânduri de scaune mai sus, înainte să vină un «agarici» (n.r - termen de argou care înseamnă tâmpit) trimis de el să ne ridice şi să ne alunge la peluză: «Cine-s, bă, fosilele alea în tribuna mea? Ia, la peluză cu ei!»



Din momentul ăla, când ne-am ridicat şi eu cu tata am plecat direct acasă, tatăl meu nu s-a mai uitat la niciun meci al lui Dinamo, nici măcar la televizor. Până la sfârşitul vieţii lui. Nelu, fratele lui, a ales să se ridice şi să se mute la peluza unde l-a trimis Borcea. Tata nu a reuşit până în ultima clipă să îi înţeleagă fratelui lui mai mare alegerea. Sau poate că a făcut-o, dar niciodată nu a comentat-o. Şi nici nu i-a iertat-o.

În schimb, tata şi-a închis sufletul pentru totdeauna într-o suferinţă care l-a măcinat până a închis ochii.  Parcă-l aud cum spunea mereu: «Tată, Dinamo a fost viaţa mea la fel de mult cum sunteţi voi şi mama!  Acolo am crescut şi m-am format ca sportiv, ca om! Acolo mă duceam ca acasă!  Ce am ajuns, tată, să vină unu' care n-a dat o dată cu piciorul în minge şi să mă arunce ca pe un dinte stricat de unde eu mi-am spart capul de atâtea ori şi mi-am rupt picioarele pentru clubul ăsta!?». Şi de fiecare dată avea lacrimi în ochi. Nici nu le mai ascundea.

Tata a plecat pe steluţa lui neîmpăcat, deşi, la ceva timp după întâmplarea asta, au încercat alţii din conducerea clubului să-i dreagă suferinţa cu nu ştiu ce premiu de recunoaştere a meritelor, pe care au vrut să i-l înmâneze înaintea unui meci. Tata a refuzat categoric. Nu s-a dus şi nici nu le-a deschis poarta când au venit cu premiul la el acasă.



Ştiu că tatăl meu cât o minune a plecat din lumea asta mâhnit, cu o piatră pe sufletul lui frumos şi bun, cum nu ar fi meritat nimeni. Şi pentru asta l-am urât şi detestat pe măscăriciul ăsta analfabet! Şi mi-am dorit să i se înfunde într-o bună zi! N a durat mult. A venit ziua când Borcea a fost umilit, încătuşat şi aruncat în puşcărie. A fost ziua când am simţit că tatălui meu îi şterge Dumnezeu toate lacrimile curse şi toată durerea din suflet. M-am bucurat. Mult şi tare. Ştiu, sună inuman şi nedemn de mine. Dar asta am simţit.

Plus o dorinţă puternică ca individul ăsta să-şi aducă aminte că a rănit un suflet de om bun care nu i-a făcut niciodată nimic rău, dimpotrivă, i-a lăsat şi denumirea de «câinii roşii», care îi aparţinea de drept, şi nu l-a dat în judecată când individul a înregistrat-o la OSIM fără măcar să îl înştiinţeze, nicidecum să îi ceară voie.

Nu cred că a regretat vreodată umilirea la care l-a supus pe tatăl meu.
Nu cred că a realizat vreodată că i-a smuls tatălui meu o bucată mare din sufletul lui. Nu cred că o astfel de spoială de om ar putea avea vreodată remuşcări sau păreri de rău. Pentru că este genul care face doar umbră degeaba pământului.  Da, fie, el mai face şi copii.  Sper doar să nu îi semene!

Dar ştiu că eu, acum, când am aflat că individul ăsta intră iar la puşcărie pentru 5 ani, am avut o strângere de inimă. Şi nu de bucurie! Pentru că asta cred că face diferenţa între mine, fata tatălui meu minunat, şi el, un oarecare!”

 

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.