Între real şi Montreal

19 aug 2008 9 afişări Blog
Sunt la finala feminină la sol. Stau lângă un american, care a fost probabil şi în sala de la Montreal acum 32 de ani, când o puştoaică din România îşi umplea carneţelul cu şapte note de „perfect ten”. Puştoaica de atunci e şi ea acum în sala de la Beijing. Ştie să fenteze trecerea anilor, aşa cum în copilărie păcălea gravitaţia. Bărbaţii fac şi acum coadă pentru a-i murmura câteva cuvinte de admiraţie. Bart Conner a învăţat de mult să privească detaşat fenomenul. Ştie că magia produsă de soţia sa ar putea fi inclusă în curând pe lista UNESCO a valorilor universale. Brusc, americanul de lângă mine mă readuce la finala de la sol cu un strigăt de triumf după exerciţiul lui Shawn Johnson. În minte îmi vine însă povestea lui Bela Karoly despre concursul de la Montreal: „Teodora Ungureanu face un exerciţiu foarte bun, 9.95. DAR MAI ERA O CONCURENTĂ. Era Nadia”. Şi acum mai era o concurentă. Sandra Izbaşa a făcut un exerciţiu ireproşabil, cu aterizări reuşite, ca la carte. Splendoarea a venit însă de la frumuseţea sa, de la graţia sa, de la felul în care a empatizat cu muzica. La o secundă după finalul exerciţiului Sandrei, americanul de lângă mine n-a mai putut decât să strecoare printre dinţi: „She’s got it!”. Adică „a luat-o!”. Medalia de aur. În noapte, lângă sala de gimnastică, Nadia ne spune că Sandra a ajutat-o să se întoarcă în urmă cu 32 de ani în sala de la Montreal.
Tag-uri: jo 2008
Comentează
Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul S.C. WEB EDITING DEVELOPMENT SRL.