10 ani de la moartea lui Marian Cozma: Sunteţi bine, fraţii mei? Tată...

8 feb 2019 1437 afişări Blog

Doar m-a prins un pui de somn care mă tot face să plutesc. Să plutesc lin. Să plutesc infinit. Şi mi se mai face dor din când în când. Atunci când mă trezesc. Când îmi mai ciulesc urechile. Fac ochii mari. Şi scap câte un oftat.

Mă tot nelinişteşte gândul că nu mai pot prinde lilieci şi tot felul de păsări. Să rătăcesc prin Tei. Să mă răsfăţ prin Plumbuita. Prin Doamna Ghica şi prin agitatul Obor. Şi iar să mă întorc în universul meu. Şi să zbor după păsări viu colorate.

Mi-aţi spus Păsărilă. Voi, colegii mei de şcoală. Sunteţi bine, fraţii mei? Parcă ieri ne măcelărea zăpuşeala prin curtea şcolii, parcă mai ieri mă punea tata să prind o minge cât un ceas deşteptător. Parcă ieri mă lăfăiam în curte, acasă, printr-o grădină de zarzavat.

Mulţi îmi spuneau că sunt un uriaş. Uriaşul l'enfant terrible. Alţii îmi ziceau că-s lung ca o barză. Nu ştiam. O fi de bine, o fi de rău? Ştiam doar că trebuie să ascult. Să ascult şi să văd. Poveşti cu Gaţu, Birtalan şi Stângă. Faze cu încetinitorul cu Berbece, Buligan, Licu, Mocanu, Marian Dumitru şi Ghimeş. Ei m-au făcut să mă îndrăgostesc. Şi să călătoresc. Prin vagoane de tren, prin ţară, pe câte două paralele ruginite. Cu genunchii la piept în autocare. Sau sus. În aer. Acolo unde mereu îmi stătea bine.

Vă văd în Liga Campionilor, fraţii mei. Aveţi sală nouă sub vocea lui Ovidiu Semen. Tribunele de la Dinamo zumzăie pe mai multe voci. Aşa, fraţii mei. Cum îmi plăcea şi mie! Cât mai departe! Aud cum mă strigaţi. Mi-e dor şi mie să mă înşurubez pe parchet. Să mă lupt! Să iau prim-planul! Să fiu la nivelul vostru. Ai grijă de poigne, Vali! Sper că-ţi găseşti culoar prin lateral şi intermediar, Rareş. Aşa cum numai tu ştii să o faci.

Şi tu, Andrei? Nepoate! Aruncă-te ca în foc după minge! Erai un ţânc când te-am pupat în timp ce dormeai. Aveam avion spre Budapesta când nici nu se crăpase de zi, n-am mai apucat să-ţi arăt tricoul lăsat, dar mă bucur că l-ai găsit. Te văd acum un puşti băgăreţ. Ai crescut mare, Andrei. Ai umeri laţi. Începe să ţi se potrivească tricoul meu. Fă-i şi tu pe toţi oamenii din ţară să iubească sportul! Să iubească handbalul!

Sufletul să-şi investească în sport! Vedeam cohorte de mafioţi în ţară ultima dată. Minciuni. Meschinărie. Superficialitate. Ce-mi aduc aminte din Veszprem? Colegi minunaţi, croaţi, unguri, sârbi... Străzi înguste. Şi frig. Frigul de februarie. Îngrămădeală şi un nor de fum.

Şi tu, mamă! Doar ştii că un platou de salată de vinete nu-mi ajunge! De câte ori să-ţi mai spun? Fă pentru toată strada! Ştii că mă trezesc cu băieţii la poartă. Şi nu mai vreau să te văd cu câte o lacrimă rostogolită pe obraz. Ştiu, mereu îmi zici că iar ai tăiat ceapă. Dar te simt. Nu mă poţi păcăli.

Tată, sper că eşti bine. Să ştii că mai am încă priză la minge. Te aud mereu cum li te adresezi prietenilor mei cu "Zi-mi, copile?", "Ce mai faci, copile?". De ce? De ce li te adresezi aşa? Ştiu că te nelinişteşte gândul că Dinamo va mai avea încă un meci mâine. Dar te rog, nu te mai trezi tresărind în fiecare noapte! Ai cearcăne din ce în ce mai adânci. Parcă bâigui uneori un "Ai grijă, fiule!" inaudibil.

Să ştii că nu te-am dezamăgit vreodată. Am avut mereu grijă de mine.

Nu îmi mai place februarie aşa cum adoram luna asta în copilărie. Mă tăvăleam pe zăpada care-mi acoperea curtea ca un covor de frişcă şi o luam de la capăt. Uneori timpul se scurge înnebunitor de încet, alteori îmi revăd toată cariera pe repede înainte. Şi dacă uneori simţiţi că lipsesc, e doar o percepţie greşită.

Marian e mereu cu voi. Dar, ca de fiecare dată, puţin mai sus.

Versiune selectata: mobil / standard