BASCHET | "Uriaşul" din LNB a făcut rugby până la 16 ani. Ionuţ Drăguşin nu a mai întâlnit de cinci ani un adversar mai înalt. "Îmi place să conduc, nu să fiu condus". Trei operaţii într-o lună şi jumătate, prioritatea numărul unu şi academia cu 120 de copii

16 dec 2017 1401 afişări Comentează şi tu Baschet
BASCHET | "Uriaşul" din LNB a făcut rugby până la 16 ani. Ionuţ Drăguşin nu a mai întâlnit de cinci ani un adversar mai înalt. "Îmi place să conduc, nu să fiu condus". Trei operaţii într-o lună şi jumătate, prioritatea numărul unu şi academia cu 120 de copii Ionuţ Drăguşin, în acţiune în Liga Naţională de Baschet. Foto: Facebook@bcscmtimisoara 4 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7961/16860637/2/dragusin-1.jpg
  • ProSport transmite în acest weekend, live pe www.prosport.ro, partida din Liga Naţională de baschet masculin dintre CS Phoenix Galaţi şi BC SCM Timişoara, sâmbătă, de la ora 19:00 - meci contând pentru etapa a 9-a.
  • Partida le aduce faţă în faţă pe ocupantele locurilor 3 şi 4 din LNB, ambele având câte 14 puncte şi aceeaşi linie de clasament (6 victorii / 2 înfrângeri) ca şi primele două echipe din România, BCMU Piteşti şi U BT Cluj.
  • Timşoara are medie de puncte înscrise mai bună, procentaje superioare la toate categoriile de aruncări (libere, de 2 puncte şi triple).
  • Pentru a intra în atmosfera meciului de la Galaţi, ProSport vă prezintă povestea celui mai înalt jucător din baschetul românesc. Ionuţ Drăguşin are 32 de ani şi este un uriaş între uriaşi, la cei 2 m şi 21 de centimetri ai săi. "Ne dorim victoria, pentru asta am venit aici. Suntem într-o formă sportivă destul de bună, care ne ne permite să sperăm că vom obţine victoria, chiar dacă nu sunt multe echipe care au reuşit aşa ceva la Galaţi. Suntem două echipe cu stil de joc destul de asemănător", prefaţează duelul pivotul echipei din Timişoara (locul 3 în România).

Baschetul a intrat târziu în viaţa lui Ionuţ Drăguşin. "Practicasem un sport mult mai dur până la 16 ani - rugby-ul", povesteşte pentru ProSport sportivul cu 13 sezoane în naţionala Vulturilor. Accidentările dese pe care le avea la acea vârstă, la rugby, l-au deturnat spre o nouă provocare. "Mama mi-a sugerat să schimb disciplina sportivă. Se întorcea copilul cu multe copci, cu o mână în ghips şi am renunţat. M-am apucat de baschet. Atunci au fost primele aruncări la coş, primul contact cu mingea portocalie. A fost o schimbare ciudată, venind dintr-un sport dur - la baschet, dar se pare că am reuşit şi în baschet".

Iar provocările nu au fost puţine. "A fost destul de complicat. Trebuie să temperezi ceea ce în rugby puteai să exprimi, să dai frâu - aici trebuia să închizi în tine. De aici şi răbufnirile mele în unele momente", derulează filmul pivotul Timişoarei. A avut un progres foarte rapid. A plecat să joace în Spania şi chiar a fost eligibil pentru draft-ul în NBA, în 2007. "Am avut oameni care m-au ajutat foarte mult în carieră şi cărora le-am mulţumit de câte ori am avut ocazia. Mai ales primul meu antrenor".

A urmat o vizită în State şi un cantonament la Houston alături de George Lucas, fost principal la Cleveland Cavaliers, San Antonio Spurs sau Philadelphia 76. "Aceea a fost o perioadă frumoasă a carierei mele sportive, o experienţă plăcută. Nu regret nimic din deciziile luate în cariera mea - cu toate că unele au fost reuşite, altele mai puţin - aşa cum a fost momentul în care am decis să mă întorc în România, să rămân de fapt. Întoarcerea era un plan pe termen scurt, însă a intervenit familia, care, pentru mine, este pe primul loc. Însă baschetul este unul dintre cele mai importante lucruri din viaţa mea", afirmă Ionuţ Drăguşin.

"Nu am mai avut parte de un duel unu la unu de ani buni de zile. Nimeni nu mă mai lasă să joc unu contra unu baschet"

Tu deţii recoridul pentru cel mai înalt baschetbalist din Liga Naţională. Cum se vede terenul de la 1 m 21?
Ca şi cum un om normal s-ar fi urcat pe un scaun.

Când ai jucat ultima dată împotriva unui adversar mai înalt?
Cred că în urmă cu cinci sau şase ani. Bine, nu vorbim despre un adversar cu 20 de centimetri mai înalt. Câţiva centimetri - un adversar cu cinci sau şapte centimetri mai înalt decât mine. Şi este o senzaţie destul de neplăcută pentru mine. Este o situaţie ciudată.


Ionuţ Drăguşin este un '14' de temut în LNB. Foto: Facebook@bcscmtimisoara

Ai fost întotdeauna cel mai înalt copil din grup, sau la un moment dat a intervenit o creştere bruscă?
Nu, nu am avut creşteri miraculoase, peste noapte. Am fost tot timpul un băiat înalt, drăguţ, simpatic, uneori chiar plăcut. Dacă nu vorbim de terenul de baschet - unde nu sunt deloc plăcut.

Cum sunt duelurile tale 1 la 1 pe teren? Cum le privesc arbitrii?
Nu am mai avut parte de un duel unu la unu de ani buni de zile. Nimeni nu mă mai lasă să joc unu contra unu baschet. Pot să spun cum e cu unu contra trei, unu contra patru (n.r. - râde). Unu la unu nu am mai avut plăcerea, din păcate.

Şi unu la patru, cum e?
Uf, destul de greu. Când toată lumea îşi îndreaptă atenţia asupra ta este destul de greu. Vorbim din punct de vedere individual. Din punct de vedere al echipei, este un plus. Dar sunt 'happy' cu ce sunt.

Mediaş, Braşov, Craiova, Bucureşti, Timişoara. Ai schimbat destule oraşe. Cât de greu este când te muţi să găseşti apartament pe măsură, pat pentru 2,21 m?
Este destul de complicată această mutare, mai ales de când a venit şi cel mic. Probabil, nu va mai dura foarte mult această situaţie, vreau să renunţ la cariera de sportiv. Nu ştiu acum dacă la finalul acestui sezon sau dacă mai continui - poate încă unul, dacă va exista o provocare. Din punct de vedere uman e foarte greu. Sunt multe sute de kilometri între mine şi familie şi, atunci, se complică.

Prioritatea numărul unu

La începutul lui 2013 s-a născut băieţelul. Cum s-au schimbat priorităţile tale şi viaţa de sportiv?
Există o singură prioritate şi aceea se numeşte Drăguşin Tiberiu Andrei. În rest, nu mai există nicio prioritate, nici măcar prin apropiere. Prioritatea numărul unu este el.

Sunt sportivi care spun că îşi doresc să continuie cariera de sportiv, astfel încât copiii lor să îi poată vedea pe teren, să îi vadă jucând, să înţeleagă ce face mama sau tata. Este şi cazul tău - băieţelul tău a venit la meciurile tale?
A venit, mai ales cât eram la Bucureşti. Era un fan înfocat al echipei (n.r. - Steaua CSM EximBank). Este un pic diferită gândirea pe care o am eu faţă de ceea ce îmi povesteai. Îmi doresc mai mult să pot fi lângă el, să îi pot da o educaţie corespunzătoare, să înţeleagă ce înseamnă în primul rând a fi om şi apoi sportiv sau orice alt job. Sportul este un job. Important este să fii om, să ai un fundament corect în viaţă. Asta îmi doresc cel mai mult pentru el şi de aceea spuneam că îmi doresc să îl ajut în creştere. Este foarte importantă mentalitatea pe care va pleca în viaţă. Nu îi voi spune neapărat - nu face sport. Dimpotrivă. Dar asta nu o pot crea de la distanţă. Prioritatea mea, la momentul acesta, este el. Nimic altceva.

"O perioadă neagră a carierei mele, o perioadă care, cred eu, m-a tras înapoi cu 3-4 ani. Majoritatea oamenilor de sport spuneau chiar că nu o să mai revin, din cauza întălţimii şi a gabaritului"

2013 este şi anul în care Ionuţ Drăguşin a avut cea mai mare cumpănă a carierei. S-a accidentat la genunchi şi a avut nevoie de operaţie de ligamente. "A fost pe fond de oboseală, de acumulare. Aveam 13 sezoane la rând şi la echipa naţională, plus sezon activ în LNB, unde jucam 35-38 de minute. Am mers la echipa naţională şi, până la urmă, a cedat. A fost o perioadă neagră a carierei mele, o perioadă care, cred eu, m-a tras înapoi cu 3-4 ani. Majoritatea oamenilor de sport spuneau chiar că nu o să mai revin, din cauza întălţimii şi a gabaritului".

Unde ai găsit resursele să revii? Şi te-ai gândit vreun moment să renunţi, atunci când a apărut necesitatea unei a doua intervenţii chirurgicale? Pentru că prima nu a fost sută la sută un succes... 
Au fost trei operaţii în total, în decurs de o lună şi jumătate. Motivaţia - poate a fost nebunia pozitivă pe care am avut-o tot timpul şi orgoliu. A fost ambiţia mea să demonstrez că pot reveni pe terenul de baschet. În momentul în care mi-am pus această idee în minte, am şi făcut tot ce a depins de mine ca să revin într-un timp cât mai scurt. Cu ajutorul unui bun prieten, care acum are probabil cea mai mare clinică din sudul României, am făcut recuperare până şi în ziua de Crăciun. Am făcut antrenamente şi am reuşit să revin în trei luni şi jumăitate - în condiţiile în care după operaţie de ligamente încrucişate se recomandă între şase şi nouă luni de pauză. Cu voinţă şi resurse pe care nici nu ştiu de unde le aveam - poate de la naşterea băieţelului - motivaţie să demonstrez că nu cedez, să arăt că sunt un luptător, am revenit în trei luni şi jumătate. Am început recuperarea pe 15 decembrie şi pe 1 aprilie eram din nou pe teren, împotriva tuturor aşteptărilor.


Ionuţ Drăguşin a jucat 13 ani în tricoul naţionalei. Foto: Cosmin Dan / Mediafax Foto

Ionuţ Drăguşin nu a fost la Eurobasket, la Cluj, însă nu are regrete. "Imediat după operaţie, m-a sunat Marcel, antrenorul naţionalei. I-am spus că pentru Ionuţ Drăguşin echipa naţională a însemnat de fiecare dată o onoare, dar că, din punctul meu de vedere, a sosit momentul retragerii. Să ies onorabil. Veneam după accidentare, nu puteam să o iau de la capăt, mai ales că am avut o perioadă grea, cu acele sezoane interminabile. Un sezon şi jumătate mi-a fost greu, m-am luptat şi cu câteva kilograme în plus. Ar fi fost foarte complicat să merg la echipa naţională - era şi teama unei noi accidentări. Eu, până în momentul acela, nu pusesem foarte mult preţ pe ceea ce înseamnă refacere. Nu în sensul că aş avea o viaţă extrasportivă... cine mă cunoaşte ştie că nu sunt tip petrecăreţ, de noapte. Mă refer la părţile acestea care se legau de sfârşitul sezonului, începerea campaniei de calificare la naţională, începutul pregătirii la echipa de club. Ajungeam la 11 luni de activitate pe an. Ori asta îmi era din ce în ce mai greu, având în vedere faptul că a apărut familia. Probabil acesta este şi aspectul care va pune punctul în cariera mea sportivă - distanţa", explică Ionuţ Drăguşin.

Care consideri că a fost momentul de vârf al carierei tale, până acum?
Probabil promovarea în prima Ligă Spaniolă. Am avut momente bune - a fost primul sezon în Liga Naţională de la noi, dar exponenţial a fost timpul petrecut la Craiova. Prin prisma emulaţiei de acolo, a fanilor, a oamenilor care veneau la meci - aveam partidă de partidă câte 4000 de oameni în tribună, încă o mie şi ceva pe afară. Nu ştiu câte echipe au strâns 5000 de oameni la un meci de baschet. Acela a fost momentul cel mai mediatizat. Am avut multe momente frumoase şi satisfacţii enorme.


Foto: Ana Poenariu / Mediafax Foto

Faţă în faţă cu un campion olimpic

A fost un coş care ţi-a rămas în mod special în minte? Pe care să îl visezi noaptea?
Probabil un meci. Cel în care am promovat, decisivul. Cu două meciuri înainte de final, ne câştigasem dreptul de promovare în prima ligă spaniolă. A fost un meci bun, câştigat împotriva contracandidatei la promovare. Mi-a mai rămas în minte un moment...

Şi anume?
Debutul în ACB - prima liga spaniolă şi meciul împotriva celor de la Tau Ceramica. L-am avut ca adversar direct pe Luis Scola (n.r. o legendă a baschetului argentinian, campion olimpic în 2004, medaliat cu bronz la Beijing şi portdrapelul delegaţiei olimpice a 'pumelor' la Rio, cu 743 partide în NBA). În meciul acela am reuşit un coş şi fault, marcat pe un dublu time făcut de Luis Scola şi Tiago Splitter (n.r. - primul jucător brazilian care a câştigat un titlu de campion NBA, în 2014, cu San Antonio Spurs).

După experienţa în Spania te-ai întors cu nişte tabieturi specifice, de spaniol?
Probabil cu un lucru am rămas. Ritualul meu este ca după fiecare meci jucat acasă să îmi iau familia şi să mergem la un restaurant. Ne relaxăm - fie că am câştigat, fie că am pierdut. Eu sunt un împătimit al mâncării din Italia şi al cărnii de vită.

Academie de baschet cu 120 de copii şi un loc cinci la nivel naţional: "Financiar, nu am câştigat niciodată nimic şi nici nu îmi doresc aşa ceva. Am câştigat în schimb foarte mult  emoţional."

Tot în 2013, mai la final de an, ai pus bazele unei academii de baschet la Craiova - ceea ce este o situaţie mai rar întâlnită pentru un sportiv încă în activitate. De ce ai luat decizia aceea, la momentul respectiv?
La momentul respectiv am crezut şi, cred în continuare, că oraşul unde am hotărât să fac acea şcoală mi-a dat foarte mult şi mi s-a părut normal să întorc un pic din ce mi-a dat acelui oraş. Vorbesc de modul în care sunt văzut în Craiova, de oamenii care şi-au pus speranţele în mine. Mi-am spus că, dacă la momentul respectiv nu îi pot ajuta din teren, pot ajuta copiii. Aşa am crezut că pot ajuta eu oamenii care m-au ajutat pe mine şi în nişte momente plăcute, şi în unele neplăcute ale carierei mele de sportiv. Cred că în momentul acesta, reuşesc împreună cu ceilalţi oameni care sunt lângă mine să creştem şi să educăm copii şi să îi scoatem din faţa calculatoarelor. Aceasta a fost tema principală - pe cât posibil să scoatem copiii din faţa electronicelor.


Iubit de copii şi iubind copiii. Foto: Bogdan Dănescu / Mediafax Foto

Academia este un proiect în derulare, deci?
Da, este un proiect în derulare. Avem în jur de 120 de copii, suntem foarte mândri de ei. Ne-am dorit ceva diferit. Nu am făcut acea şcoală pentru profit. Lumea care este alături de mine, părinţii şi copiii ştiu că eu din acea şcoală nu am câştigat niciodată nimic şi nici nu îmi doresc aşa ceva - să câştig din punct de vedere financiar. Am câştigat în schimb foarte mult  emoţional. Au ajuns copii la turnee finale, iar prima grupă de copii pe care noi i-am luat de la zero au ajuns anul trecut pe locul cinci pe plan naţional - ceea ce pentru mine şi colaboratorii mei este un mare motiv de mândrie.

Ai mers şi tu acolo să îţi faci mâna de antrenor?
Nu cred că este ceea ce îmi doresc. Mă atrage mai mult o chestie de management. Încerc să ajut cu sfaturi, dar nu intru în detalii amănunţite despre ceea ce ar însemna antrenoratul.

"Îmi place să conduc"

Sportivii înalţi povestesc adesea despre dificultatea pe care o au în timpul drumurilor - cu maşina, cu avionul, cu autobuzul. Care dintre acestea îţi produce cel mai mare disconfort?
Să spunem că sunt un tip maleabil. Nu mă pot plânge. Este complicat când stai zece ore în autocar, nu te simţi chiar fresh la destinaţie, dar nu poţi trăi cu frustrări de genul ăsta - că sunt înalt sau sunt dureri.

Îţi place să fii la volan?
Da. Îmi place să conduc. Nu numai la volan - acesta putem spune că este un defect al meu - îmi place să conduc. Ca personalitate, nebunie - îmi place să conduc, nu să fiu condus.

"Când mă enervez pe teren, mă şi motivez. Au fost foarte puţini oameni care au înţeles că ceea ce mă motivează pe mine vine din interior. În momentul în care mă turez puţin, capăt şi adrelina aceea care mă duce înainte. Dacă nu îţi doreşti cu ardoare, nu o să ajungi nicăieri în sport. Trebuie să îţi doreşti foarte tare şi atunci trebuie să ai şi o doză de nebunie pozitivă, care să te ducă sus",
Ionuţ Drăguşin

Ai deja conturat planul - ce vei face după retragere?
Da. Am un plan. În continuare vreau să mă ocup de şcoala de baschet, vreau să facem următorul pas. Nu vreau să se înţeleagă greşit - că acum ea ar fi blocată până ajung eu acolo. Se contruieşte o fundaţie propice, pentru a putea face următorul pas. Nu poţi construi an de an, pentru că dacă nu construieşti corect, se  poate surpa. Este ca şi o firmă, un business, o clădire. Construieşti - menţii, construieşti - menţii. Sunt paşi pe care i-am învăţat şi eu, de la alţii. Trebuie să ai momente în care stabilizezi ceea ce ai făcut. Ceea ce construieşti peste noapte nu va rezista.

Ionuţ Drăguşin, alături de Octavian Popa Calotă, reprezintă pilonul 'experienţă' în echipa Timişoarei.

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.