Patul prea mic, mingea prea mică, Steaua prea mică!

23 feb 2012 2299 afişări Blog

La Mogoşoaia patul a fost prea mic şi Tătăruşanu s-a cerut acasă, că nu încape! La Enschede a fost mingea prea mică, terenul prea alunecos şi adversarul la vreo 5 metri, adică mult prea aproape.

Tătăruşanu e scuzat şi învelit în poleială, dar se înveleşte în ambalaj strălucitor o atitudine cu care nu poţi fi portar de Steaua sau de echipa naţională. După ce în tur s-a opinat că a greşit, a fost apărat inclusiv aici, sub aceeaşi semnătură. Dar când ţi se face o concesie, trebuie s-o înţelegi şi să intri în teren cu gând de revanşă, nu cu acelaşi aer de superioritate, de parcă ai fi Iaşin, Casillas şi Sepp Mayer la un loc. Nu eşti, eşti în ultima vreme doar o combinaţie nefericită între gafele lui Zapata şi prostiile lui Carlos. Un portar fără forţă şi cu un psihic de grevist, nu de portar. Un lider, un vicecăpitan, trebuie să nu greşească în primul rând el şi apoi să pretindă aceeaşi atitudine şi celorlalţi.

Gafa epocală a lui Ciprian a venit într-un moment în care Steaua juca binişor şi aşteptam ocazii la poarta lui Mihailov, nu prostii la poarta noastră. Dacă se intra cu 0-0 la pauză şi apăreau şi fraţii Costea în repriza a doua, cine ştie?! Dar când iei o asemenea măciucă în moalele capului, după ce-ai mai luat una la Bucureşti, n-ai cum să te califici în faţa lui Twente.

Steaua lasă Europa în primul rând pentru că a dat peste un adversar mai puternic decât ea şi doar naivii s-au bucurat în momentul tragerii la sorţi. Dar părăseşte competiţia din cauza celor două erori epocale, de acasă şi din deplasare. Când în faţa unora mai puternici decât tine faci asemenea nefăcute, nu poţi spera la nimic.

În primăvara europeană e nevoie de lucruri pe care Steaua nu le-a avut. De atacanţi care să marcheze, de jucători de pasă decisivă, dar parcă e nevoie şi de crampoane. Pe gazonul olandez care cel puţin la televizor părea impecabil, steliştii alunecau precum Stan şi Bran pe coji de banană. A picat în fund Chiricheş, a alunecat Rusescu, a căzut Mihai Costea. Cum de picau doar ai noştri şi nu ai lor? Nu că dacă nu s-ar fi alunecat, Steaua ar fi mers mai departe, dar atunci cînd vezi asemenea balet pe iarbă, parcă ţi-e dor de vremurile când fotbaliştii n-aveau ghete personalizate, dar cărau mereu în geantă o pungă cu crampoane de mai multe feluri şi un patent.

Teren de antrenament n-avem, crampoane n-avem, patul e mic, dar noi vrem să batem pe Twente. Sigur că Steaua vrea să ia şi campionatul, dar dacă în Liga I pasele de doi metri ale lui Bourceanu mai merg, dacă precipitarea lui Tatu poate da roade cu Mioveniul, cu echipele de valoare e nevoie de altceva. De acel altceva pe care-l căutăm de atâţia ani fără să ştim cum îi spune. Unii îi zic valoare, o noţiune largă care cuprinde inclusiv amănuntul de a nu greşi când îi-e lumea mai dragă.

Versiune selectata: mobil / standard