Ce nu-i convine lui Reghe?

29 sep 2012 1761 afişări Blog

Cu toate că Steaua merge ceas, Laurenţiu Reghecampf are aerul că-l deranjează ceva. Parcă nu e el, n-arată ca un antrenor care conduce în clasament, a făcut un rezultat bun în Europa şi s-a calificat în Cupă. Senzaţia pe care o lasă, în ciuda laudelor cu "Tata Reghe" venite dinspre loja oficială, e că opera încă nu e completă. Iar acesta pare să fie motivul pentru care Reghe a decis la un moment dat să-şi sisteze (sau doar sa-ţi rărească?) apariţiile televizate.

Când rezervele îţi arată că sunt de calitate, când Mihai Costea dă două goluri după ce n-a mai jucat de o grămadă de vreme, ar trebui să ţopăi într-un picior. Dar ce te faci cu Gardoş, care o comite în serie? Dar cu Pîrvulescu? Viaţa e astfel făcută ca să nu fie niciodată totul ok, de la un capăt la celălalt.

Dar nu asta pare să fi generat starea de încruntare a antrenorului. Accidentări au mai fost şi vor mai fi, cartonaşe roşii s-au mai luat şi se vor mai lua. Altceva pare să-l nemulţumească, şi nu pare să fie vorba despre comentariile care s-au făcut după Stuttgart şi nici despre întrebarea eternă dacă se bagă sau nu patronul peste el.

Problema pare să fie mai delicată. Luni seara, Steaua a obţinut un rezultat istoric, în sensul că nu mai bătuse Rapidul de zece ani pe teren propriu. Şi a făcut un joc foarte bun, meritând să câştige mai clar decât cu acel gol din prelungirile prelungirilor. În loc să se vorbească despre echipă, despre joc, despre schimbări, despre tactică, adică, mai pe româneşte, despre antrenor, zilele consecutive meciului au fost acaparate de chestiuni colaterale. În ziare şi în emisiunile tv, Eugen Grigore, Gabi Safta sau acel suporter care nu se va şti niciodată dacă l-a lovit sau nu l-a lovit pe Herea au fost personaje mai importante decât Chipciu, Bourceanu sau Tătăruşanu, eroii pozitivi ai Stelei. E un firesc şi explicabil sentiment de frustrare, e ca şi cum ai juca memorabil pe scenă rolul lui Hamlet, însă în cronici s-ar scrie că pe craniu se vedea o zgârietură sau că dintr-o scândură a scenei ieşea un cui. E normal să fii nemulţumit când apar astfel de lucruri, dar e la fel de normal să te consolezi că ele fac parte din peisaj.

La 37 de ani, un antrenor vrea mult mai mult ca la 50. La o vârstă coaptă te mulţumeşti cu punctele din clasament şi cu banii care-ţi intră în cont. Când eşti tânăr, vrei mai mult. Vrei ca lumea să vadă cât de mult munceşti, ce bine e pregătită echipa şi cât de inspirat eşti pe bancă. Dar n-ai cum să le spui fanilor să fie mai atenţi la bannere sau crainicului să nu se mai lase luat de val. Bagi capul între urechi şi munceşti mai departe, sperând că va veni acel meci perfect în care va fi de analizat doar prestaţia ta şi a echipei. Fii sigur însă că dacă echipa nu-ţi va merge şi nu vei avea rezultate, vei deveni tu subiectul principal, peste suporteri şi peste orice. N-ai ce să faci, asta-i viaţa!.

Versiune selectata: mobil / standard